Why we get the wrong politicians – Isabel Hardman – Recenzie

„What have you done? Oh my God. What the fuck have you done? Anne Milton’s best friend wasn’t taking the news of her election as an MP very well. […] Soon it would be voters who would be asking her what the fuck they had done: with their money, their health services, and all the promises they were lead to believe would be fulfilled if enough people backed their party.
Așa începe cartea ”Why we get the wrong politicians” a Isabelei Hardman. Cartea e o relatare fără foarte multe menajamente a vieții de parlamentar britanic, de la momentul la care oamenii se hotărăsc să candideze și până la punctul la care ajung să părăsească poziția asta.
Ce pot să vă spun din capul locului e că viața de parlamentar britanic (MP cum sunt numiți pe aici) nu e simplă, nu e ușoară și cu siguranță nu e ieftină.

Ce am citit eu

Variantă pe care am citit-o e o versiune cartonată de la Editura Atlantic Books, scoasă în 2018, în limba engleză. Nu știu să existe o versiune în limba română a cărții. Eu am cumpărat cartea dintr-o librărie din UK, dar o puteți găsi și în România online la Elefant, Cărturești și Bookdepository.

Pentru cine e cartea?

Deși e o carte relativ ușor de citit, tema în sine nu e neapărat pe gustul tuturor. Cu atât mai mult cu cât cartea e construită pe baza lucrurilor care se întâmplă în Marea Britanie, nu neapărat a României. Cu toate astea, o mare parte din chestiile pe care le veți citi aici sunt aplicabile și în cazul României. E adevărat, sunt altele care sunt specifice UK-ului acum, dar care vor fi probabil aplicabile și în cazul României în 10 – 20 de ani.
Acestea fiind spuse, dacă vă pasionează politica dincolo de ”toți politicienii sunt niște hoți” sau ”PSD rău, USR bun”, atunci cu siguranță o să vă placă și cartea asta.

Despre ce e cartea?

Cuprinsul e următorul pentru cei curioși:

Titlul cărții explică destul de clar tema generală a cărții: cum se face că avem mereu același tip de politician, cu același tip de comportament? Cartea însă mai are două alte întrebări, legate de cea din titlu:

• ”De ce avem parte de politici proaste?” și
• ”Putem să avem politicieni ok?”

Așa cum spuneam mai sus cartea urmărește traseul unui politician tipic din punctul în care se hotărăște să candideze până la momentul la care pleacă din Parlament.
Cartea oferă foarte multe detalii interesante despre viața politicianului britanic tipic, mult mai multe decât pot să pun eu în recenzie aici. Dar haideți să vă spun câteva din chestiile care mi s-au părut interesante:

Nu oricine devine politician

Cumva se face că o mare parte din politicienii britanici vin din același mediu socio economic. Ei sunt de regulă membri ai elitei economice și sociale. Nimic nou până aici, nu? Cumva știați că de acolo vor veni pentru că au acces la bani și relații! E adevărat că au bani și relații, dar nu ăsta e singurul motiv.
În UK pentru a deveni politician trebuie să convingi un număr mare de oameni să te voteze. Nu poți să plătești intrarea pe o listă și să ajungi in Parlament.
Așa că parlamentarul aspirant va trebui să înceapă o campanie de convins oameni care înseamnă în 80% din timp bătut la ușă. Nu glumesc, politicianul care vrea să ajungă parlamentar ia casele din circumscripția sa la rând și vorbește cu oamenii.
De aici apar însă câteva probleme de logistică: poți bate la uși dacă ai și job? Dacă lucrezi program normal 9 – 17 nu prea.
Poți să îți iei concediu să bați la uși? Da, cu siguranță, doar că întreaga campanie durează undeva la 1 – 2 ani de zile. De ce atât de mult? Pentru că are loc mai întâi o campanie internă, din care se alege reprezentantul partidului pentru acele alegeri. Cel care ajunge să câștige nominalizarea primește apoi suportul partidului.
Campania electorală pentru a ajunge parlamentar nu e așadar compatibilă cu ideea de job. Cine vrea să ajungă parlamentar trebuie să renunțe la locul de muncă.

Banii

Banii sunt un factor de diferențiere clar între candidați. Odată pentru că, așa cum spuneam mai sus, trebuie să renunți la job pentru a face campanie. Câți oameni își permit să stea fără loc de muncă timp de 1-2 ani?
Dar lucrurile nu se opresc aici, odată ales ca reprezentant al partidului pentru alegeri candidații trebuie de cele mai multe ori să își plătească singuri campania electorală. Asta înseamnă bani de fluturași, bani de benzi, bani de reclame în ziare sau pe social media și așa mai departe care trebuie să vin din buzunarul candidatului.
Credeți că oamenii săraci sau cei din clasa de mijloc își permit să facă asta? Nu prea.
Dar cei bogați? Își permit ei oare să stea fără job 1-2 ani? Cu siguranță!
Politica are deci bariere de intrare destul de mari pentru cei din clasa de jos sau de mijloc: 1-2 ani de campanie, demisie de la locul de muncă și foarte mulți bani cheltuiți. Autoarea vorbește despre următoarele costuri medii cu campania:

• Pentru Partidul Conservator aproximativ 18.000 de lire pentru campanie electorală în jurisdicții sigure (dominate de Partidul Conservator), dar aproximativ 121.000 lire pentru campanii câștigate în jurisdicții dominate de alte partide.
• Pentru Partidul Laburist aproximativ 13.000 de lire pentru a câștiga într-o jurisdicție sigură și aproximativ 18.000 pentru a câștiga într-o jurisdicție dominată de alt partid.

Merită investiția din punct de vedere financiar? Un parlamentar britanic are un venit brut anual de 74.000 lire. Asta înseamnă un net de 51.455 lire, adică 4.289 lire pe lună. Nu e rău, dar sunt meserii care plătesc considerabil mai bine de atât.

Viața personală

Unul din capitolele surprinzătoare ale cărții se referă la viața personală a politicienilor britanici.
Aparent mulți politicieni britanici au probleme cu băutura. De ce? Pentru că programul e dificil (da, în Parlamentul Britanic chiar se muncește). Pentru că barul e deschis non-stop. Pentru că stresul e foarte mare. Pentru că mediul în sine e de așa natură (dacă toată lumea în jurul tău bea…bei și tu). Toate chestiile astea fac din băutură o mare problemă în Westminster.
Viața de cuplu a parlamentarilor suferă de asemenea, indiferent că sunt parlamentari femei sau bărbați. În UK, spre deosebire de România parlamentarul trebuie să fie la biroul său local câteva zile pe săptămână. Altfel riscă să nu fie reales de către votanții din circumscripția sa.
Rezultatul e o navetă obositoare între Londra și circumscripția electorală. Unii parlamentari își iau familia cu ei la Londra, alții nu. Indiferent ce ar face însă vor sta departe de ei aproape jumătate din timpul în care își exercită mandatul.
Divorțurile, aventurile amoroase cu oameni din propriul staff, cu alți parlamentari, cu ziariști sau cu cine se mai nimerește sunt foarte dese.
Cartea are suficiente detalii picante încât să fie interesantă, dar fără a o da în trivialități sau can can uri.

Procesul legislativ

Cea mai interesantă parte a cărții e cea legată de felul în care legiferează britanicii. Câteva chestii foarte pe scurt legat de asta:
La fel ca și românii, de multe ori parlamentarii britanici nu știu ce votează și așteaptă să li se spună cum să voteze. De ce? Pentru că e al dracului de greu să înțelegi legi extrem de complexe fără să ai pregătirea de specialitate. Un parlamentar cu studii de economie nu ar înțelege probleme legate de medicină. Dar trebuie să le voteze. Așa că va vota cum îi cere partidul, chiar dacă s-ar putea să facă rău oamenilor din propria circumscripție.
Multe legi care sunt propuse și votate de Parlamentul britanic sunt prost scrise sau insuficient cercetate. Dar trec prin Parlament și sunt votate pentru că sunt în linie cu dorințele partidului. Sistemul parlamentar britanic are însă o particularitate:

• Teoretic e unicameral – se aleg parlamentari pentru o singură cameră: the House of Commons.
• Practic e bicameral – există o a doua cameră, the House of Lords care analizează toate legile care vin din House of Commons.

Particularitatea sistemul britanic stă în faptul că oamenii care fac parte din House of Lords sunt (teoretic) specialiști în diverse domenii. Ei nu sunt aleși prin vot ci sunt numiți în baza experienței și a know-how ului pe care îl au. House of Lords e (teoretic) apolitică și nu aprobă sau respinge legi pe considerente politice ci doar tehnice.
Astfel o lege e propusă, votată și adoptată în House of Commons de parlamentari aleși democratic. Dar acea lege trebuie să primească și aprobarea celor din House of Lords. Dacă legea nu e suficient de clară, nu are sens sau se consideră că va provoca efecte negative care nu au fost discutate, explicate atunci legea va fi întoarsă în House of Commons.
Efectul e următorul: House of Commons e practic camera inferioară a unui parlament bicameral (echivalent al Camerei Deputaților) iar House of Lords e camera superioară (echivalent al Senatului). Există însă și o diferență majoră: House of Lords e (teoretic) apolitică și se pronunță doar pe chestiuni tehnice.
Ca o paranteză, sistemul britanic ar fi o soluție interesantă și pentru România în contextul în care există un referendum care, odată aplicat, ar duce la un sistem de parlament unicameral în România.

Cine e autoarea?

Isabel Hardman o jurnalistă britanică specializată pe probleme parlamentare. A realizat sute de interviuri cu parlamentari britanici deci e avizată să vorbească despre ce se întâmplă în Westminster. Pe lângă asta e într-o relație cu un parlamentar britanic, ca să fie treaba mai interesantă. Puteți să o urmăriți pe contul ei de twitter dacă vă pasionează genul ăsta de subiecte.
Sunt multe alte chestii în carte despre care nu am vorbit, dar vă las pe voi să le descoperiți.

Ce mi-a plăcut?

E o carte excelentă pentru o persoană care vrea să afle mai multe despre dedesubturile sistemului parlamentar britanic. În plus nu e o carte seacă, plină de chestii super tehnice despre cum funcționează parlamentul. E o carte cu foarte multe exemple concrete, interviuri și chestii care se întâmplă în practică. Se citește ușor, se înțelege ușor.

Ce nu mi-a plăcut

Nu mă pot plânge de multe lucruri pentru că, așa cum ziceam mai sus, e o carte ușor de citit, cu multe exemple concrete. De ce ar fi nevoie pentru a face cartea mai bună? Cartea se concentrează pe prezent foarte mult, pe situația politică din ultimii 5-10 ani, de când autoarea lucrează în lumea asta. Parlamentul britanic are o istorie de secole întregi însă. Ferească sfântul, nu vream o relatare a faptelor din sec. XVII, dar ar fi fost fain dacă actualele chestii din parlament erau legate de lucrurile care s-au petrecut în ultimii 20-30 de ani măcar.
Cartea e o poză a prezentului, dar nu spune aproape nimic despre cum s-a ajuns aici, ce forțe au împins lucrurile în direcțiile care au dus la actuala situație.

Ce spun alți critici?

Cartea se bucură de recenzii foarte bune de la The Guardian de exemplu, care spune:

This is a really good book. Well-structured and well-written, it marshals well-selected statistics and combines them with human stories to cast valuable illumination on how politicians really spend their, often frustrating and miserable, time. The author makes some useful suggestions about how we might get more effective MPs without pretending that she has a magic cure. If Isabel Hardman does not have all the answers to what’s wrong with our political culture, she certainly asks the right questions.

New Statesman, un ziar despre politică zice așa:

It might not have been a pacy thriller, but there is sex, love, scandal, tortured souls and obsessive characters, hopes, dreams and heartbreak in this book. Yes, it is layered with discussion of fire safety regulations and policy about cones on the motorway, but nonetheless Hardman’s book is a vital and compelling read for anyone interested in the way our politics does or doesn’t work .

Alte recenzii bune vin din The Sun și Irish Time.

Verdictul

Din partea mea ”Why we get the wrong politicians” primește un 9/10 și o recomand tuturor persoanelor care vor să afle cum funcționează un sistem parlamentar occidental.