Medieval Bodies – Jack Hartnell: Recenzie

Evul Mediu e una din cele mai misterioase perioade ale istoriei noastre, în ciuda faptului că deja se inventase scrisul. De fapt, știm mai multe despre perioada antichității romane și grecești decât știm despre perioada Evului Mediu. Nu vorbesc aici despre teritoriul României, acolo unde Evul Mediu e o gaură neagră pur și simplu (avem 1000 de ani de istorie despre care nu știm nimic). Și când găsim câte ceva despre istoria noastră ne apucăm să aruncăm cu pietre în cei ce o fac (a se vedea Thocomerius – Negru Vodă a lui Djuvara).
Nici Evul Mediu în Vest nu e teribil de cunoscut în afara cercului restrâns al istoricilor specializați în această perioadă.
”Dar ce e așa special la Evul Mediu?” mă veți întreba. Ei bine, felul în care vedeau oamenii lumea, asta e diferit. Mare parte din ideile pe care ne bazăm astăzi provin din Antichitate, Renaștere și Iluminism. Evul Mediu e considerat o perioadă ”barbară” din care nu avem ce lua.

Despre ce e ”Medieval Bodies”?

”Medieval Bodies” a lui Jack Hartnell explorează însă lumea medievală plecând de la felul în care oamenii din acea perioadă priveau corpul uman. Ori chestia asta e un element inedit pentru că de regulă cărțile de istorie prezintă evenimentele majore ale epocii: războaie, cruciade, apariția sau dispariția regatelor sau a dinastiilor.
Iată și Cuprinsul:

Deși premiza cărții e corpul uman în Evul Mediu, nu vă imaginați că ”Medieval Bodies” este un tratat de medicină medievală. Nici gând, corpul uman e doar punctul de plecare a discuției.

Umorile

Medicii din acea perioadă credeau în existența umorilor (sânge, bilă galbenă, bilă neagră și flegmă), un sistem de fluide care circulau prin corpul uman și care îl țineau în echilibru. Umorilor le corespundeau anumite proprietăți (cald și umed, cald și uscat, rece și umed, rece și uscat). De aici medicii din antichitate și cei din Evul Mediu au creat un întreg sistem de explicații, sintetizat foarte bine aici (sursă):

Ochiul spre exemplu trebuia să fie în permanență rece și umed, fiind așadar condus de umoarea ”flegmă” (da, știu sună dubios în Română). Ochiul bolnav era de regulă iritat (uscat) sau inflamat (cald). În baza acestui sistem trebuia readus la starea de rece și umed. De aceea bolile oculare presupuneau mai mereu folosirea compreselor reci cu apă.
Inima era caldă și umedă, acest organ fiind atribuit sângelui. E adevărat însă că tratarea afecțiunilor inimii nu se putea face la fel de ușor precum cele ale organelor exterioare.
Dacă vă uitați la tabelul de mai sus puteți observa că umorile nu erau legate doar de organe ci și de stări ale spiritului (sangvin, coleric, melancolic, flegmatic) și de elementele care compun lumea (aer, foc, apă, pământ). Acestea din urmă erau legate de anotimpuri (aer-primăvară, foc-vară, pământ-toamnă și apă-iarnă). Ce altceva mai e legat de elemente și anotimpuri? Păi zodiile. De aici și împărțirea pe zodii. Practic, corpul uman (prin umori) era influențat de elemente (aer, apă, foc, pământ), care erau legate de anotimpuri, care anotimpuri erau legate de mișcarea astrelor pe cer (în vremea aia stelele se mișcau în jurul pământului, nu invers).

Inima

Un exemplu foarte bun pentru a explica felul în care e structurată cartea e să vă povestesc un pic despre inimă. Pentru medicii medievali europeni și arabi inima era un organ vital. Dar pentru filozofi și oameni religioși inima era și locul unde sălășuia sufletul (chestie luată de la Aristotel). Și pentru că în inimă se afla sufletul, inima era strâns legată și de dragostea pentru Dumnezeu.
De fapt capitolul dedicat inimii începe cu povestea Chiarei Vengente, o măicuță de la mânăstirea Santa Croce din Motefalco, Italia. La câteva zile după moartea ei celelalte măicuțe de la mânăstire au observat că nu se simte nici un miros venind de la cadavrul ei. Așa că măicuțele au scos inima Chiarei din corp și au pus inima într-o cutie. Câteva zile mai târziu una dintre maici a simțit o chemare și a vrut să vadă dacă nu cumva în inima Chiarei se mai află și altceva. Când a tăiat inima ei, văzând in interiorul ei o imaginea a lui Iisus pe cruce alături de alte simboluri (cuiele cu care a fost prins de cruce, biciul cu care a fost lovit etc.).
Astăzi astfel de miracole ar fi primite cu scepticism, dar probabil veți fi surprinși să aflați că inclusiv în sânul bisericii catolice acest miracol nu a fost primit bine. Imediat ce au primit vestea, mai marii din Biserica Catolică fost înființată o comisie pentru a determina dacă era vorba de un miracol sau un fals. Puteți citi mai multe despre Chiara din Montefalco, dar povestea e inedită și total necunoscută amatorilor de istorie ca mine.
Legătura dintre inimă și religie era se pare foarte puternică în acea perioadă. Un alt motiv religios foarte puternic din perioada medievală era inima lui Iisus Hristos.

Creștin ortocșilor și chiar catolicilor sau protestanților li se poate părea stranie astăzi ideea, dar în perioada medievală exista un adevărat cult față de Inima lui Hristos, Sacratissimum Cor Iesu, care presupunea venerarea inimii lui Hristos. Teologii vremii explicau cum rănile făcute în inima lui Hristos de soldatul roman au deschis inima sa lumii, motiv pentru care credincioșii puteau adresa rugăciuni direct inimii sale.
Popularitatea acestor rugăciuni ne-a rămas astăzi prin intermediul unor manuscrise medievale de rugăciuni. Imaginea de mai sus este luată dintr-un astfel de manuscris (the Book of Honours) tipărit în Olanda între 1405 și 1413.
Dar cum ar fi să vorbim despre inimă și să nu amintim despre simbolistica acestuia în materie de dragoste (din aia pământească de data asta).

Pielea

Pielea, desi nu pare a părea teribil de importantă la o primă vedere era și ea un mister pentru medici, dar și un organ încărcat de simbolism. Mai jos aveți o ilustrație dintr-un manuscris medieval care înfățișează un om ce își cară pe băț propria piele.

Dintre toate lucrurile interesante din acest capitol, unul m-a surprins în mod deosebit: până în 2017 Parlamentul Britanic își salva legile pe bucăți de pergament nu pe hârtie. Nu vorbim de documentele de zi cu zi ci de legi, decizii sau alte acte legate de activitatea parlamentară. Costul se pare că era undeva la 30 de lire / foaia de pergament, aceasta fiind făcută din piele de vițel. Ați putea crede că britanicii sunt doar învechiți, dar există un motiv cât se poate de logic pentru această practică: pergamentul din piele rezistă secole la rând, în timp ce hârtia de regulă se sfărâmă după 250 de ani.
Tocmai de aceea, așa cum scrie și mai jos, cel mai vechi act din arhiva parlamentului datează din 1497. Un act scris pe hârtie nu ar fi rezistat niciodată atât de mult. Din cauza costurilor mari britanicii au renunțat însă la practica asta și au trecut la hârtie (plus copii digitale).

Moartea

Moartea a fost întotdeauna un moment înfiorător. Însă felul în care ne raportăm la ea se schimbă de-a lungul timpului și, mai important, diferă de la o cultură la alta. Urme și bucăți ale relației oamenilor din Evul Mediu cu moartea se găsesc împrăștiate prin toată cartea, dar unele îți rămân pe retină:
”Dansul morții” sau ”Danse Macabre”, prezent pe mai multe fresce bisericești. De regulă acestea înfățișau personaje înalte, dar și oameni simpli, cu toții prinși într-o ”horă” cu moartea (scheleții). Scopul lor era de a aduce aminte oamenilor de efemeritatea vieții. Frescele au fost populare fix în perioada când ciuma și alte molime făceau ravagii prin Europa deci ”dansul macabru” era rezultatul mentalului colectiv din acea perioadă.
Se crede că prima astfel pictură ar fi apărut lângă Cimitirul Inocenților (acum dispărut) în Paris și înfățișa un rege dansând cu moartea într-o perioadă când Franța nu avea rege încoronat. Posibil ca această frescă să fi fost o satiră a vremii dacă vă vine să credeți! Oamenii din Evul Mediu aveau și ei grafitti-ul lor.

Dar dacă aveai bani și vreai ceva fain cu care chiar să impresionezi lumea, îți puteai face un sarcofag precum cel din Saint Mary’s Church din Oxford, unde este îngropată Alice Chaucer, nepoate lui Geoffrey Chaucer – cel mai mare poet medieval englez (el a scris the Canterbury Tales). În prima poză este partea de deasupra a sarcofagului, înfățișând-o pe Alice Chaucer. În a doua poza este o a altă sculptură, aflată sub prima unde vedem un cadavru mumificat. Din nou însă, a doua este tot o sculptură.

Uterul diabolic

Că religia creștină dădea vina pe femeie pentru căderea din Rai nu e nici un secret. Că un întreg arsenal de justificări pentru a interzice femeilor diverse chestii a apărut din interpretarea asta a Bibliei e un lucru poate mai puțin cunoscut astăzi. Însă am dat la un moment dat în cartea peste reprezentarea perfectă a acestei viziuni foarte des întâlnită în Evul Mediu: uterul desenat ca un diavol.

Ilustrația de mai sus provine dintr-un manuscris medical de ginecologie (secolul IX) și oricât de tare te-ai chinui nu prea ai cum să îl asemeni întâmplător cu un drac. Poate cu Sid din Ice Age, dar în nici un caz cu Satana.

Copacul cu pipi

Lumea medievală pare tare dubioasă privită prin ochii secolului XXI, dar cu siguranță oamenii din perioada aia aveau umor. Spre exemplu, aveți mai jos o reprezentare a diferitelor patologii specifice bolilor urinare. Dar cum în perioada respectivă nu se puteau face analize de urină ca în zilele noastre în laborator, medicii trebuiau să se bazeze pe ce puteau vedea. Copacul de mai jos e așadar o reprezentare a tipurilor de probleme posibile asociate diferitelor nuanțe pe care le putea avea urina.
Autorul manuscrisului ar fi putut face chestia asta în multe feluri, dar a ales o reprezentare sub forma unui copac cu fiecare ramură fiind o nuanță de urină.

Astăzi știm că genul acesta de analiză e teribil de imprecisă, dar secole la rând culoarea și gustul urinei (da, erau medici care gustau urina pacienților) erau cam singurele chestii de care se puteau folosi.

Copacul cu penisuri

Și dacă tot suntem la subiectul copaci, un alt organ discutat în carte este penisul. Vă las plăcerea de a afla singuri cum priveau oamenii din Evul Mediu penisul. Am să vă arăt însă chestia care m-a amuzat pe mine cel mai tare din acel capitol: copacul cu penisuri:

Ce aveți în poza de mai sus e o satiră dintr-un manuscris din secolul XIV. Avem practic pereche de măicuțe care culeg penisuri dintr-un copac. De ce? Jurămintele de castitate ale măicuțelor erau luate la mișto în secolul XIV la fel cum sunt luate și în ziua de azi. Autorul manuscrisului (care se pare că era o femeie din Paris) a considerat că ilustrația de mai sus e amuzantă. Acum nu știu de voi, dar eu sunt de acord cu ea.

Ce mi-a plăcut la ”Medieval Bodies”?

Mi-a plăcut că nu e o carte despre regi și bătălii așa cum sunt majoritatea cărților pe tema asta. E o carte despre medicină, superstiții, credințe, umor medieval și în general felul în care toate lucrurile astea se împleteau în mentalul individual, dar și colectiv medieval.
Iar autorul a reușit să prezinte niște chestii foarte foarte interesante despre care vă spun sincer că nu am mai citit nicăieri. Mi-a  fost foarte greu să mă opresc doar la chestiile  de mai sus. În carte sunt multe alte lucruri faine despre care nu am apucat să zic nimic.

Ce nu mi-a plăcut la “Medieval Bodies”

Nu aș putea să spun că nu mi-a plăcut ceva. Am citit cartea asta foarte repede anul trecut și îmi pare sincer rău că nu am cumpărat varianta cartonată, care avea și scrisul (și ilustrațiile) mai mari.

Pentru cine e ”Medieval Bodies”

E o carte atât pentru amatorii de istorie cât și pentru cei care au mai citit pe subiectul ăsta. Are câte ceva pentru fiecare, că e vorba de umor, mister sau chestii dubioase, găsiți acel ceva în carte.

Cine e Jack Hartnell (autorul)?

Jack Hartnell e lector în Istoria Artei la Universitatea East Anglia din Norwich. Autorul se pare că s-a specializat în cercetare pe partea de medicină și sănătate medievală (sec. V – XV). Una peste alta avem de-a face cu un om din mediul academic care a reușit să scrie o carte accesibilă și maselor. Mai mult cartea e fix despre ce predă și studiază el la universitate.

Verdictul

”Medieval Bodies” nu e o carte medievală obișnuită ci un pod spre lumea evului mediu, cu toate superstițiile, ciudățeniile și felul aproape hilar uneori de a trata corpul uman.
Are un 10/10 din partea mea pentru că nu am citit de mult o carte de istorie atât de interesantă cum a fost asta.

Alte recenzii

Puteți găsi recenzii despre carte în locuri ca
The Guardian:

This beautifully illustrated book succeeds brilliantly in bringing this much maligned period to life. Hartnell shows that medieval culture was suffused with bodily tropes, from nuns plucking penises from a tree and flatulists kept by royalty to entertain the court, to the belief that the heart was “a glowing internal sun”. A triumph of scholarship.

O recenzie detaliată puteți găsi și la Times Higher Education unde sunt mai multe detalii despre cartea în sine (diferite de ce am scris eu). O scurtă recenzie și la Bookpage:

We understand ourselves, both physically and otherwise, in relation to the things we come into contact with in the surrounding world. This was also true of our long-ago ancestors—and in making this clear, Hartnell’s book provides a most human look into a world that is neither so far away nor very separate from us at all.

Și nu în ultimul rând, un podcast cu autorul de la New York Times, dacă vreți să aflați mai multe despre carte.

Unde găsiți cartea

Versiunea citită de mine e o ediție necartonată, publicată în 2019 la Editura Profile Books, cumpărată dintr-o librărie din Marea Britanie. Cartea se găsește și în România la Libris, Cărturești și probabil și în alte părți. Dacă nu sunteți în România puteți comanda cartea de la Waterstones (UK) sau Book Depository (restul lumii) în engleză. Nu există variantă tradusă în română din câte știu eu.
P.S: Găsiți și alte cărți citite de mine pe blog în secțiunea ”Recenzii”