Șeful la cazan 
“This book,is about a radical idea . . . That most people, deep down, are pretty decent.”
Am spus de mai multe ori că pandemia asta a scos tot ce era mai urât din oameni. Plouă în permanență cu opinii (nesolicitate de obicei), avem oameni care ne educă în orice, de la eficiența vaccinurilor până la macroeconomie.
Într-un astfel de mediu cartea lui Rutger Bregman e o gură de aer proaspăt pentru că oferă o perspectivă mai optimistă asupra umanității.
DESPRE CE E CARTEA
Să începem cu cuprinsul:
Tema centrală a cărții e faptul că oamenii sunt nativ construiți pentru a fi pașnici și să colaboreze. Ori asta pare să fie flagrant în contradicție cu intuiția noastră și cu numeroase studii științifice care spun fix opusul.
Bregman ia la purecat studii și anecdote pe care sunt construite astfel de idei și încearcă să vadă cât de valide sunt, dar și cum ne-au influențat ele percepția asupra umanității.
Împăratul muștelor
Sigur ați văzut filmul Împăratul Muștelor sau ați citit cartea scrisă de William Golding. E despre niște copii naufragiați pe o insulă din Pacific care încearcă să supraviețuiască singuri. Foarte pe scurt copiii ajung în final să se împartă în tabere și să se lupte unii cu alții, ajungându-se inclusiv la moartea unora dintre ei. De ce? Pentru că natura umană e una conflictuală iar oamenii sunt programați să fie răi unii cu alții.
Cartea a apărut în 1954, adică la mai puțin de 10 ani de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, și portretizează transformarea omului într-o bestie însetată de sânge, inclusiv atunci când vine vorba de copii.
Cartea e o ficțiune, dar la vremea respectivă a fost privită ca o relatare realistă a naturii umane. De altfel, întreaga perioadă de după război pare să fi fost plină de studii și opinii care spuneau că omul e un animal prin definiție iar civilizația e doar o crustă subțire pe deasupra. Apasă un pic pe ea și se sparge iar bestia va lua rapid locul omului civilizat.
Rutger Bregman (autorul) și-a pus însă întrebarea: ”oare așa s-ar comporta copiii și într-o situație reală?
Ar ajunge să se omoare între ei?”. Nu poți să duci copii pe o insulă și să îi izolezi de restul lumii așa că a căutat prin arhive de peste tot pe glob să vadă dacă au existat situații similare cu cea din această carte.
Iar răspunsul e ”Da, a existat cel puțin o astfel de situație”. Au ajuns copiii să se omoare între ei? Nu, dimpotrivă s-au înțeles chiar foarte bine reușind să supraviețuiască timp de 15 luni singuri pe o insulă pustie în Pacific și au rămas prieteni pentru tot restul vieții. Puteți citi povestea lor într-un articol din The Guardian publicat de Bregman.
Diferența între ficțiunea pe care oamenii încă o consideră realistă și realitatea aia din teren e uriașă. Dar cu toate astea povestea copiilor eșuați pe bune, deși e destul de veche (1977) și a beneficiat și de un documentar la vremea respectivă era cvasi-necunoscută înainte ca Bregman să o dezgroape.
De ce credem în continuare că niște copii s-ar omorî între ei în loc să colaboreze?
O serie de studii celebre
Anii 50 – 60 au fost pline de psihologi super-staruri care și-au construit carierele pe afirmații legate de faptul că oamenii sunt doar cu puțin deasupra unor brute.
Cu siguranță ați auzit de ”Experimentul lui Milgram” și de ”Experimentul Standford”. Experimentul lui Milgram e cel în care subiecții experimentului (voluntari) sunt puși să administreze șocuri electrice unui alte persoane în funcței de răspunsurile acesteia. Totul se face la indicația unui a treia persoane care se prezintă drept om de știință. De fiecare dată când răspunsul e greșit șocul electric devine însă și mai puternic – sau cel puțin asta li se spune participanților.
Experiementul Standford e cel în care niște voluntarii au fost împărțiți în două grupuri: prizonieri și gardieni și au fost lăsați să își intre în rol. Autorul studiului susținea că lucrurile au degenerat destul de rapid pentru că gardienii au început să se comporte foarte violent, ajungându-se la situații foarte tensionate. Care era concluzia studiului? Că oamenii pot face lucruri groaznice dacă sunt în poziții de putere.
Cele două experimente i-au transformat pe autorii lor în superstaruri mondiale și pe baza lor au fost construite ramuri întregi de studii psihologice, sociologice și s-au fundamentat politici publice. Ba ele încă sunt folosite în acest scop și sunt citate și date ca exemplu frecvent.
Problema e că ambele studii au cam fost făcute cu picioarele, cu tot felul de găuri în proceduri.
Experimentul Standford a fost un fals grosolan. Autorului nu îi ieșeau concluziile dorite, în ciuda încercărilor de a incita gardienii împotriva deținuților în experimentul său așa că a ajuns efectiv să mintă în privința evenimentelor. Manipularea a fost atât de grosolană încât de fiecare dată când s-a încercat repetarea experimentului, dar fără intervenții din afară concluziile au fost diametral opuse: deținuții și gardienii ajungeau să colaboreze și să se poarte foarte ok unii cu alții.
S-a încercat inclusiv un reality show la BBC (televiziunea britanică) care a fost un eșec răsunător pentru că nimic spectaculos nu s-a întâmplat în cadrul lui.
Experimentul Milgram a avut la rândul său grave probleme de procedură ceea ce l-ar fi invalidat conform standardelor moderne. Totuși, aici lucrurile sunt ceva mai nuanțate pentru că deși experimentul a fost manipulat, concluziile lui Milgram par a fi valide totuși în anumite circumstanțe (deși nu în toate)
”Homo Cățeluș”
Mare parte din felul în care ne raportăm astăzi la oameni e construit pe idei din anii 50 și 60, care au fost influențate puternic de cel de-al Doilea Război Mondial. Spre exemplu studiile de mai sus sunt apărute în perioada în care a avut loc procesul lui Adolf Eichman. Cu ocazia acelui proces s-a născut și expresia ”banalitatea răului” (aparținând Hannei Arendt) pentru a descrie situația în care oameni obișnuiți ajung să facă lucruri groaznice.
Cele două studii de mai sus au venit să confirme aceste evenimente așa că lumea nu a fost teribil de interesată să vadă dacă acele concluzii sunt sau nu valide. Cum puteai să susții că nu sunt din moment ce milioane de civili pieriseră în lagăre de exterminare. Împăratul Muștelor a mers pe aceeași idee a unui strat foarte subțire de civilizație care, la cel mai mic șoc, va crăpa iar bestia din oameni va ieși la suprafață.
Și cu toate astea Rutger Bregman spune că oamenii sunt, prin natura lor, ființe pașnice nu foarte diferite de un cățeluș. Ne-am autodomesticit de-a lungul a milioane de oameni pentru că doar prin cooperare am putut să supraviețuim. Iar Bregman aduce argumente convingătoare în acest sens și numeroase exemple care arată că primul instinct al oamenilor e de a ajuta alți oamenii, nu de a le da în cap.
Și totuți avem războaie, avem crime, avem numeroase cazuri de genocid. Cum poate o ființă blândă să comită asemenea atrocități?
Ei bine conform lui Bregman chestia asta se datorează în principal felului distorsionat în care e prezentată realitatea de către media și clasa politică. Și dacă ne uităm prin istorie într-adevăr cele mai mari masacre au fost realizate în numele unor idei mai mult sau mai puțin dubioase promovate de elite. Nu poți convinge un număr mare de oameni să măcelărească alți oameni fără să îi îndoctrinezi într-un fel sau altul.
Chiar și așa, cum se explică războaie unde milioane de oameni trag unii în alții? Ei bine, am aflat ceva surprinzător din cartea asta: aparent una din cele mai mari probleme ale armatelor moderne era că nu puteau să își convingă soldații să tragă. Treaba asta a intrat în atenția publicului abia dupa al Doilea Război Mondial când Samuel Lyman Marshall (jurnalist militar) a publicat cartea Men Against Fire în care susținea că, în medie, doar undeva la 25% din soldați au tras cu arma pentru a ucide în război. Iar asta pare să fi fost o problemă bine știută de mai toate armatele, dar care nu are cum să ajungă în materialele de propagandă.
Aparent suntem pașnici atât timp cât nu suntem asmuțiți unii împotriva altora de propagandă politică, religioasă ori de alte feluri. Iar cartea e plină de astfel de exemple în care diverse teorii folosite adeseori pentru a arăta cât de răi sunt oamenii cu alți oameni nu sunt neapărat corecte (inclusiv una referitoare la Insula Paștelui, despre care vă las să descoperiți singuri ce și cum).
Un alt capitol interesant, dar de care nu am vorbit aici e dedicat închisorilor și de ce modelul scandinav de reeducare funcționează atât de bine comparativ cu cel american. E o discuție interesantă aici pe care ar trebui să o citească și lumea prin România.
Bregman oferă argumente convingătoare în mare parte (sunt și câteva excepții) pentru a susține ipoteza sa că oamenii sunt buni în majoritatea timpului.
CE MI-A PLĂCUT?
Cartea e foarte ușor de citit și are multe exemple nu doar filozofie. Limbajul e cel uzual deși conceptele analizate în carte sunt destul de complexe, dar Bregman se pricepe la a țese povești și știe cum să lege subiecte împrăștiate pe o paletă largă de idei.
De asemenea cartea asta e o gură de aer proaspăt într-o lume din ce în ce mai îmbâcsită de ură, negativism și zgomot.
CE NU MI-A PLĂCUT
Deși îmi place tonul pozitiv al cărții nu pot să nu observ că mare parte a cărții e dedicată problemei, în timp ce bucata de soluții e mai subțirică. Dacă ar fi ceva care ar putea face cartea mai bună ar fi probabil niște explicații și povești despre soluții. Bregman vorbește despre câteva exemple care arată că prin colaborare se pot obține rezultate bune, însă cred că se putea mai mult.
Altfel e o carte foarte bună care se citește ușor și merită atenția care i s-a acordat.
PENTRU CINE E CARTEA
Cred că e o carte pentru oricine sincer. Adolescenți, bătrâni, oameni cu liceu sau facultate, bogați, săraci…oricine. Dacă e să mă întrebați pe mine însă, cartea asta ar trebui să ajungă pe lista de lectură a cinicilor din viața voastră. Spun asta pentru că și eu mă număr printre ei și mi-a prins bine. De asemenea cred că va prinde bine în marea de știri negativă și mizerii din media.
Luați și citiți, merită!
CUM ARATĂ CARTEA
CINE E AUTORUL?
Rutger Bregman e un jurnalist și istoric care scrie frecvent despre istorie, filozofie și economie. A devenit celebru cu cartea Utopia for Realists: How We Can Build the Ideal World, pe care nu am apucat să o citesc însă deși a fost tradusă în 32 de limbi.
Bregman este un susținător al ideei că taxarea trebuie să ia locul filantropiei miliardarilor și a avut o intervenție foarte tranșantă și amuzantă (pentru oameni ca mine) în sensul ăsta la Davos, în 2019. Are doar 4 minute și merită ascultat:
Toată intervenția o găsiți aici.
UNDE GĂSIȚI CARTEA
Exemplarul citit de mine e o variantă copertată publicată în 2020 de Bloomsbury Press. Eu am cumpărat cartea de la librăria Waterstones din UK.
Cartea se găsește în România în librării deși în mod bizar titlul a fost tradus drept ”Homo Sapiens”, în loc de ”Umanitatea”. Nu îmi e clar de ce au făcut asta sincer.
Online se găsește la Elefant în limba română, la Cărturești, la Libris și probabil și prin alte părți.
Dacă nu sunteți în România o puteți găsi la Book Depository care livrează global (inclusiv în România).
VERDICTUL
Una peste alta, Humankind a lui Bregman e o carte bună care oferă o viziune diferită asupra omenirii. Nu va fi pe gustul tuturor, dar e o carte care trebuie citită din când în când pentru a ne aminti că suntem capabili de lucruri bune și de a muncii împreună, nu doar să ne dăm în cap.
Are un 9 / 10 din partea mea și o recomand oricui indiferent de educație, interese sau vârstă.
Dacă v-a plăcut recenzia sau căutați și alte cărți interesante puteți să aruncați o privire pe pagina de recenzii a blogului.