De ce crește datoria publică sub guverne de dreapta?

Poate ați auzit zilele astea, datoria guvernamentală a ajuns la 50% din PIB. Tot legat de subiectul acesta apare periodic prin social media o postare care arată că datoria publică a României crește sub guvernele liberale, gen asta:

E oare adevărat că guvernările de dreapta duc la creșterea datoriei publice sau e doar întâmplare?

Guvernările de dreapta vs. creșterea datoriei guvernamentale?

Haiaideți în primul rând să mai luăm odată la purecat graficul acela de mai sus:

Graficul se referă la perioada 2000 – 2021. Pentru efect dramatic a fost adăugat și 2022, deși sunt într-adevăr șanse mari ca prognoza pentru 2022 să fie corectă.

La PNL avem așa:

• Putem observa că actualul Guvern PNL – USR și Guvernul PNL anterior (2019 – 2020) stau peste o perioada cu o creștere accelerată a datoriei publice (vorbim mai jos despre cauze).
• În perioada 2009 – 2012 Guvernul PDL (absorbit de actualul PNL) coincide iarăși cu o perioadă de creștere accelerată a datoriei publice (știu știu, dar vorbim mai jos despre cauze).
• Guvernul Tăriceanu e marcat separat de PNL. La vremea respectivă totuși PNL-ul lui Tăriceanu a guvernat o perioadă cu sprijinul PD (Guvernul Tăriceanu 1), o altă perioadă cu sprijinul tacit, dar nedeclarat al PSD (Guvernul Tăriceanu 2). E o situație ușor ciudată asta și sincer aș fi pus măcar primii 2 ani ca fiind liberali.
• Ar mai fi de menționat și perioada Guvernării Ponta când PSD + PNL = USL iar liberalii au fost practic la guvernare, chestie care nu e arătată în grafic. Și aici lucrurile sunt complicate pentru că miniștri ai finanțelor (ce ne interesează în discuția asta) au fost: Florin Georgescu (PSD), Daniel Chițoiu (PNL) și Ioana Petrescu (PSD). Dar șeful guvernului era de la PSD (Victor Ponta) și orientarea politică era de centru, deci ar fi predominant PSD, dar totuși nu e chiar 100% corect să spunem că doar ei.

Observațiile mele de mai sus complică destul de mult graficul așa că haideți să vedem cum ar arăta graficul ăsta dacă ne-am lua doar după orientarea politică a ministrului finanțelor. Și cu ocazia asta mergem și mai departe în timp (sursa graficului):

Cu galben avem perioadele în care ministrul finanțelor a fost de dreapta, în timp ce cu roșu sunt guverne de stânga / centru stânga predominand ale PSD.

Cum stau lucrurile așadar?

1. Se pare că datoria scade sub guvernele PSD sau rămâne la un nivel relativ constant. Excepția e 1995 – 1996, dar acolo avem 2 ani de creștere și de la un nivel foarte scăzut.
2. Sub guverne de dreapta datoria are într-adevăr tendința de creștere. Avem un prim episod în intervalul 1997 – 2000, apoi 2009 – 2014 și iarăși 2019 – 2021. Excepția e perioada 2005 – 2008 de data asta.

Știți cum se zice: prima dată e întâmplare, a doua oară e ghinion, dar a treia oară deja e clar că e ceva acolo care duce la situația asta. Acum întrebarea e ce anume? Am să iau câteva dintre cauzele posibile la analizat:

Au fost ani de criză

Aud frecvent chestia asta în discuții:

• în 2009 – 2010 a fost criză și doar ghinionul a făcut ca dreapta să fie la putere atunci.
• Iar în 2020 a venit pandemia, de aia a crescut datoria.

Problema cu argumentul ăsta e următoarea:

1. Între 1996 și 2000 nu a fost nicio criză globală care să ducă la creșterea datoriei, acolo a fost pur și simplu consecința acțiunilor guvernului CDR de dreapta.
2. În 2009 și 2010 a picat economia și am luat împrumutul de la FMI. De acord aici, dar totuși de ce a crescut datoria și în perioada 2011 – 2014? Între 2011 și 2014 avem o creștere cu 10% a datoriei publice. Cum mandatul e preluat de un ministru de finanțe PSD-ist datoria se stabilizează și începe să o ia în jos.
3. În trimestrul 4 din 2019 și primul trimestru din 2020 (când PNL era la putere cu Florin Cîțu Ministru al Finanțelor) datoria publică a României începuse să o ia în sus rapid deși nu începuse pandemia. Avem o creștere a datoriei publice de vreo 3% – 4% în 6 luni care nu poate fi atribuită pandemiei.

Scuzați graficul ajustat în Paint, dar e complicat cu screenshoturile.

Așadar datoria publică a României crește și în perioade de criză, dar crește și în afara crizelor sub guvernele de dreapta. Deci nu crizele economice globale sunt motivul pentru care crește datoria publică sub guvernele de dreapta. Atunci despre ce e vorba?

Două viziuni economice diferite

Keynesismul PSD

PSD și partidele de dreapta au avut istoric viziuni diferite în ceea ce privește felul în care se manageriază o economie.

PSD a fost adeptul (cel mai des) al școlii keynesiste / neo-keynesiste. Școala keynesistă de gândire consideră că o economie de piață se comportă destul de imprevizibil, numeroși factori putând împinge economia fie spre recesiuni adânci fie spre exuberanță nejustificată. Keynesiștii consideră că statul și ar trebui să intervină pentru a împinge economia de la spate în perioadele de recesiune, respectiv pentru a o încetini în perioadele de exuberanță pentru ca lucrurile să nu scape apoi de sub control.

Pentru a face asta keynesiștii se concentrează pe controlul cererii agregate dintr-o economie pentru că în doctrina keynesistă majoritatea recesiunilor apar ca urmare a unei scăderi a cererii.

În astfel de cazuri statul poate interveni și crește cererea din economie prin cumpărarea de bunuri și servicii. Altfel spus, când economia e în rececesiune statul se poate apuca de proiecte noi de infrastructură, poate da bani oamenilor (ex: ajutoare de șomaj) pentru a stimula cererea sau face alte lucruri pentru a suplini scăderea cererii private de bunuri și servicii. În felul ăsta firmele nu trebuie să dea afară oameni, pentru că vor primi comenzi de la stat.

Un exemplu bun e atunci când pică piața imobiliară și trage economia după ea, statul poate interveni și poate crea un program de construire de locuințe sociale. Astfel, constructorii care înainte ridicau blocuri pentru economia privată nu trebuie să dea afară oameni pentru că vor fi ocupați să contruiască locuințe sociale pentru stat. Între timp și cu ajutorul programelor guvernamentale recesiunea economică va trece și lucrurile vor reveni treptat la creștere economică.

Managementul eficient al cererii agregate într-o economie sub doctrina keynesistă poate conduce la o ”netezire” a creșterii economice, adică recesiunile să nu fie prea nasoale, dar nici perioadele de boom economic să nu fie prea intense.

Keynesismul e ok cât timp e aplicat în ambele direcții iar măsurile luate de guvern sunt temporare. Altfel spus, atunci când trece criza statul ar trebui să își retragă suportul și să reducă cererea de bunuri și servicii din economie în exces. În exemplul de mai sus, odată încheiată recesiunea și statul ar trebui să închidă sau să reducă programul de construire de locuințe sociale.

Mai mult, în perioadele de creștere economică statul ar trebui să tempereze avântul mediului privat crescând taxele. Banii încasați din acele taxe pot deveni rezerve cu care statul să poate interveni la următoarea criză. Politica e însă complicată așa că în practică treaba asta nu se prea întâmplă, ajungându-se astfel de situații în care statul joacă un rol din ce în ce mai însemnat în economie și ajunge la dimensiuni care îl fac teribil de ineficient.

O altă problemă cu keynesismul e că nu toate crizele economice pot fi rezolvate prin intermediul politicii fiscal-bugetare și prin managementul cererii agregate. Așa cum au demonstrat șocurile petroliere din anii 70 sunt situații în care crizele nu sunt cauzate neapărat de probleme pe partea de cerere, ci pe partea de ofertă. Recesiunea creată de șocurile petroliere nu putea fi combătută prin intermediul unei politici keynesiste, fiind necesare reforme structurale ale economiei pentru a depăși acel tip de criză.

Un alt aspect interesant e relația dintre politica fiscală și politică monetară sub keynesism. Keynesiștii intervin în economie iar acțiunile lor vor avea un impact asupra politicii monetare (ex: pot duce la accelerarea inflației sau la scăderea ei, pot crea lichiditate prea mare sau pot scoate lichiditate din piață etc.). Băncile centrale nu sunt neapărat ale keynesismului din cauza asta.

PSD a fost de regulă fidel acestui model de management al economiei prin intermediul cererii agregate. În perioada recentă cel mai bune exemplu de politică de management a cererii agregate au fost ”Wage led growth” practicat de PSD în perioada 2016 – 2019. Wage led growth a presupus creșterea veniturilor pentru populație prin intermediul creșterii salariului minim și a salariilor personalului din sectorul public (ex medici).

Asta a băgat bani în buzunarul românilor, ceea ce a stimulat consumul, adică cererea agregată de bunuri și servicii din economie. PSD a folosit cererea agregată pentru a manageria economia, chestie tipică keynesismului.

Neoliberalism / libertarianismul dreptei

Pe de altă parte dreapta românească a fost în permanență adepta neo-liberalismului. Neo-liberalismul e o filozofie economică axată pe o extindere cât mai amplă a principiului piețelor libere în toate ramurile economiei. Altfel spus, activitatea statului ar trebui să fie restrânsă cât mai mult iar locul lui ar trebui luat de mediul privat.

În teorie însă neo-liberalilor nu le place intervenția statului în economie, nici măcar în perioadele de criză, considerând că e nevoie de astfel de crize pentru a putea elimina actorii economici mai slabi / mai puțin eficienți de pe piață.

Pentru că nu le place intervenția statului neo-liberalii nu prea vor să folosească politica bugetar-fiscală pentru a scoate o economie din criză, lăsând astfel de ajustări economice sub jurisdicția politicii monetare practicate de banca centrală. Neo-liberalismul pune așadar considerabil mai mult accent pe scăderea dobânzilor pentru a face creditul mai ieftin, considerând că asta va scoate economia din criză (ie firmele se împrumută mai mult deci au bani de cheltuit mai mult și pot investi în capacitate mai mare de producție).

Din păcate chestia asta duce de multe ori la acumularea de datorii masive, atât în sectorul privat, cât și în cel public, chestie care în timp poate duce la altă criză.

Mai mult, pentru a putea stimula economia de piață neo-liberalii sunt adepții unei taxări cât mai scăzute.

Chestia asta duce la creșterea activității economice, dar în același timp limitează și spațiul de manevră al statului care nu are surse de finanțare atât de generoase la nevoie. Și care e problema? o să mă întrebați.

Problema e că inclusiv în neoliberalism se cere intervenția statului, dar de data asta doar pentru anumite sectoare și veșnic pe motiv că ”se pierd locuri de muncă altfel”. Reglarea pieței sub neoliberalism e sublimă, dar cam lipsește cu desăvârșire.

Dar taxele scăzute și intervențiile pentru a ”salva” anumite sectoare înseamnă că statul nu va avea bani pentru a finanța anumite servicii publice, iar acolo unde o va face acestea vor fi reduse și de proastă calitate. Iar cu ocazia asta vor apărea antreprenorii privați și vor spune că statul e ineficient și că mai bine s-ar privatiza acel serviciu public.

Nu știu dacă ați observat, dar prin fixația asta a neoliberalismului pentru piață și antreprenoriat, se stimulează considerabil oferta de bunuri și servicii, dar nu și cererea.  Altfel spus majoritatea politicilor neoliberale sunt țintite către partea de ofertă, de dezvoltare a capacității de producție și ofertei de bunuri și servicii.

Dar cine să consume toate aceste bunuri și servicii? Păi teoria neo-liberală zice că toată bunăstarea asta va ajunge și la consumatori. Aici trebuie spus că statul neoliberal stimulează totuși consumul, dar o face prin singura modalitate în linie cu doctrina: prin scăderea taxelor și a impozitelor.

Din nou, problema e că poți face până la un punct, dincolo de care nu prea mai ai ce scădea. Ce se întâmplă atunci?

Ei bine, se stimulează creșterea pe datorie, adică finanțarea cheltuielilor publice și private prin creditare excesivă. Să nu ne înțelegem greșit, creditul e necesar pentru orice economie sănătoasă, dar sub neoliberalism creditarea devine principalul motor al creșterii economice și al bunăstării populației…iar asta e periculos, pentru că duce la bule speculative.

Așadar ce sună bine în teoria neoliberală în practică nu prea funcționează și ne alegem cu o economie cu capacitate de producție mai mare decât ce poate consuma și cu datorii uriașe. Sună cunoscut?

Păi e bine o să îmi spuneți, de ce nu exportă surplusul? Păi ca să poți exporta surplusul trebuie să aibă cine îl cumpăra. Dar dacă toată lumea are supra-capacitate de producție cine să mai cumpere? Și aici apar problemele: toată lumea ar vrea să exporte către țările bogate, dar puțini o pot face.

Poți concura cu exporturile Germaniei sau ale Chinei? Baftă!

Ar mai fi o chestie specifică neo-liberalismului: există o adevărată obsesie în rândul neo-liberalilor pentru reforme. Tot ce ține de stat trebuie reformat, piața muncii trebuie flexibilizată (prin eliminarea protecției pentru angajați), serviciile publice trebuie privatizate, taxele trebuie reduse (reformă fiscală) etc. Chiar și când s-a terminat o reformă, trebuie începută alta, pentru că reforma și dezmembrarea serviciilor publice par adânc înrădăcinate în doctrina neoliberală.

Apropo de asta, eu toată viața mea am auzit de nevoia de a face reforme în România, nu cred că e guvern de dreapta care să nu fi spus asta.

Pe scurt: dacă keynesiștii încearcă să managerieze ciclurile economice prin cererea agregată într-o economie, neo-liberalii încearcă să o managerieze prin intermediul ofertei agregate.

CDR-ul din perioada 1996 – 2000, PNL / PD din 2005 – 2008, PDL-ul în 2009 – 2012, USL-ul din 2013 – 2014 și PNL-ul (+USRPLUS) din 2019 – 2021 toate au urmat rețeta filozofică de mai sus. CDR-ul și PDL-ul au ajuns la groapa de gunoi a politicii după ce au aplicat programul lor de reforme.

Chiar și perioadele de exuberanță din 2006 – 2008 au fost finanțate masiv prin creditare, nu neapărat prin creșterea veniturilor populației. Cam aceiași chestie se întâmplă și de când a preluat PNL puterea în 2019: dobânzi la minime istorice, programe guvernamentale de stimulare a creditării pentru firme și insistență multă pe dereglementare.

Sistemul de taxare al României

O parte foarte importantă a discuției despre creșterea datoriei publice e legată de felul în care statul român se finanțează. Așa cum probabil ați înțeles din notițele de mai sus avem două feluri prin care statul își finanțează activitatea:

• taxe și impozite
• împrumuturi

Ce mi se pare foarte important în discuția asta, dar nu prea aud des e că actuala structură a sistemului de impozitare din România e parte din motivul pentru care diferența dintre guvernele de stânga și cele de dreapta e atât de evidentă.

Dacă aveți curiozitatea să vă uitați pe execuția bugetară a României o să puteți vedea acolo de unde vin banii care finanțează statul român. Dacă ar fi să îi veniturile statului după tipurile de impozite ne rezultă următoarea împărțire:

Venituri curente	100%	128,595.0
1. Venituri fiscale	82.7%	106,296.2
1.1. Impozitul pe profit, salarii, venit si castiguri din capital	17.8%	22,917.0
1.1.1. Impozitul pe profit	13.8%	17,687.8
1.1.2. Impozitul pe salarii si venit	1.2%	1,510.1
1.1.3. Alte impozite pe venit, profit si castiguri din capital	2.9%	3,719.0
1.2. Impozite si taxe pe proprietate	0.3%	347.6
1.3. Impozite si taxe pe bunuri si servicii	63.6%	81,746.7
1.3.1. TVA	36.6%	47,104.4
1.3.2. Accize	24.5%	31,463.3
1.3.3. Alte impozite si taxe pe bunuri si servicii	1.1%	1,382.0
1.3.4. Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizarii bunurilor sau pe  desfasurarea de activitati	1.4%	1,797.1
1.4. Impozit pe comertul exterior si tranzactiile internationale (taxe vamale)	0.9%	1,159.9
1.5. Alte impozite si taxe fiscale	0.1%	124.9
2. Contributii de asigurari	7.0%	8,967.7
3. Venituri nefiscale	10.4%	13,331.2

În dreapta e suma încasată în milioane RON, în stânga e % din total venituri reprezentat de acea sursă de venit.

Acum haideți să ne gândim un pic la ce am scris mai sus legat de cele două doctrine economice folosite (keynesism vs. neo-liberalism) și măsurile luate în practică de guvernele României.

Keynesismul PSD-ului a presupus:

• creșterea salariului minim pe economie – asta a dus la creșterea veniturilor la bugetul de stat din impozit pe venit iar o altă parte s-au dus la contribuțiile sociale (CAS, CASS, șomaj etc.).
• Venitul adițional din creșterea salariului s-a dus în mare parte a dus de asemenea în consum. România are două taxe importante pe partea de consum: TVA-ul și accizele. Deci stimularea consumului a dus la creșterea încasărilor din TVA și accize.

Neo-liberalismul a presupus:

• tăierea salariilor bugetarilor în 2009 cu 25% și eliminarea unor sporuri. Asta a dus la scăderea încasărilor la buget din impozit pe venit și contribuții sociale. Reformele din perioada CDR au făcut fix același lucru: numeroase firme de stat închise, șomeri mulți, evident că au scăzut veniturile populației.
• Scăderea salariului a dus și la diminuarea puterii de cumpărare și a cererii de bunuri și servicii, ceea ce a condus la scăderea încasărilor din TVA și accize. Încasările din TVA și accize au crescut doar în perioadele de diminuare a taxelor și impozite, doar că au fost afectate de …scăderea taxelor și a impozitelor. Altfel spus, și când cresc încasările, ele vor crește cu mai puțin decât PIB-ul pentru că taxele și impozite au fost diminuate.

Contează atât de mult chestia asta? Păi dacă ne uităm la cifrele de mai sus se pare că încasările din TVA și accize au reprezentat 61% din total venituri bugetare în 2019. Dacă adăugăm și contribuțiile plus impozit pe venit ajungem la 69,2%. Asta înseamnă că mai bine de 2/3 din total venituri vin din taxe pe consum și pe salarii.

Dar neo-liberalii nu sunt fani taxe pe consum sau crescut salarii (că sunt în sistemul bugetar sau în cel privat) iar măsurile luate de ei diminuează astfel de încasări.

Iată cum arată vizual distribuția veniturilor care cresc prin stimularea consumului și creșterea salariilor:

Practic ce vedeți cu roșu, portocaliu (2 nuanțe) și bucata albastră reprezintă venituri care au crescut odată cu creșterea salariilor și a consumului (2016 – 2019), dar care au scăzut în perioada 2009 – 2011 când au venit ajustările guvernului Boc.

Fac o paranteză aici: când mediului privat îi merge bine, ar trebui să plătească mai mulți bani ca impozit pe profit, pentru că profitul e mai mare. Ei bine, știți cât reprezintă plățile de impozit pe profit ale firmelor din România?

Răspunsul e bucata aia cu galben, adică 13,8%.

Aici intră multe IMM-uri (cele care nu plătesc impozit pe micro-intreprindere), firmele mari românești și toate multinaționalele. Da, da, tot impozitul pe profit plătit de toate firmele astea, inclusiv de multinaționalele cu cifre de afaceri de miliarde e 13,8% din total venituri, în timp ce accizele și TVA-ul suportate de populație reprezintă 61%.

Revenind la problema noastră: de ce rămâne datoria publică la un nivel sustenabil sub PSD, dar crește sub guvernele de dreapta neo-liberale?

Pentru că sistemul de impozitare al României e contruit predominant pentru a lua bani de la populație, nu de la patroni sau multinaționale. Așa că atunci când crește consumul și cresc salariile sub PSD cresc și încasările la bugetul de stat.

Când PD / PDL / PNL iau măsuri economice care duc la scăderea consumului și a salariilor în economie atunci și încasările bugetare se duc în jos. Dar ce să facă un guvern de dreapta? Să crească taxele? Nu, mai de grabă se împrumută decât să le crească așa că normal că va crește datoria publică.

O altă paranteză, când totuși dreapta trebuie să crească taxele pentru că nu mai dă nimeni împrumuturi țării, nu vor crește taxele capital (impozit pe profit, impozit pe dividende etc.) ci taxele pe consumul populației (adică accize și TVA).

Consecința acestei acțiuni e că guvernele de dreapta făcând asta își vulnerabilizează și mai mult sustenabilitatea propriilor finanțe (aruncă țara în recesiune și mai adâncă), dar și pregătesc terenul pentru încasări mult mai mari pentru când economia va reveni (adică sub PSD, pentru că după o guvernare de dreapta vine de regulă una a PSD). Ironic, nu?

Dreapta neo-liberală eliberează drumul și face ca PSD-ul keynesist să aibă finanțe publice sănătoase.

Ar fi procedat PSD altfel?

Sunt mulți care spun că acel grafic de mai sus cu datoria e influențat de faptul că dreapta a avut ghinion și a prins ani de criză economică globală și apoi de pandemie (cu criza economică aferentă). Dacă PSD ar fi fost la putere în acel moment ar fi pățit același lucru și ar fi crescut datoria publică și sub ei spun ei.

În primul rând trebuie subliniat că nimeni nu poate spune cu certitudine cum s-ar fi desfășurat lucrurile dacă PSD ar fi fost la putere în 2009 – 2012 sau 2020 – 2021. Putem specula, dar nu avem de unde să știm cu certitudine.

Însă, dacă ne uităm un pic pe istoria ultimilor 30 de ani observăm că PSD s-a folosit constant de doctrina keynesistă. Am avut scăderi de taxe (sub Ponta) și niște măsuri cam neoliberale sub Orlando Teodorovici, dar nu s-a abătut foarte mult de la matcă. E destul de cert că există o oarecare constanță în felul în care au fost abordate lucrurile de-a lungul timpului ceea ce mă face să cred că ar fi procedat la fel  și în cele două perioade de criză.

Ar fi înseamnat asta că ar fi evitat PSD creșterile datoriei publice în 2009 și 2020?

Probabil că nu. Dl. Tăriceanu a lăsat economia extrem de vulnerabilă ceea ce înseamnă că foarte probabil împrumutul de la FMI era inevitabil. Deci da, în 2009 ar fi crescut datoria. Dar aici apar diferențele, cel mai probabil ajustările luate de PSD nu ar fi fost atât de drastice precum cele ale PDL. E greu de crezut că PSD ar fi acceptat scăderea cu 25% a salariilor bugetarilor (contrar doctrinei keynesiste). Iar asta ar fi făcut ca economia să nu se ducă atât de mult în jos iar revenirea de după ar fi fost ceva mai ok și ar fi venit mai rapid.

Altfel spus, nu cred că datoria ar fi crescut atât de mult în 2009-2010 sub PSD și probabil economia și-ar fi revenit mai rapid din recesiune. Panta descendentă a datoriei publice ar fi început mai rapid.

Dar dacă era PSD la putere în 2020 în perioada pandemiei?

Am mai scris pe aici, doar 1,6% din PIB s-a dus pe ajutarea economiei sub guvernul PNL în 2020. O mare parte din creșterea datoriei nu are treabă cu ajutatul economiei ci e rezultatul măsurilor proaste luate de guvernul liberal între care și decizia (deliberată) de a amâna încasarea de taxe și impozite inclusiv de la companiile care au făcut profit în perioada pandemiei.
S-ar fi descurcat PSD mai bine? Cel mai probabil da, dacă e să ne gândim că au reușit să rămână prudenți din punct de vedere fiscal timp de aproape 3 ani. Pentru a se încadra în ținta de deficit guvernele PSD au luat tot ce se putea lua de la companiile de stat, dar cum ne cum au reușit.

Atunci când au ieșit de la guvernare deficitul bugetar era de 2,62% cu 3 luni rămase din an. Încadrarea în ținta de 3% devenise dificilă fără introducerea unor noi taxe, iar asta părea că nu se va întâmpla. Așa că cel mai probabil deficitul ar fi sărit ușor de 3% în 2019 dacă PSD rămânea la putere. Până la finalul anului însă deficitul era 4,62%, guvernul PNL adăugând 2% din PIB în doar 3 luni, față de 2,6% în 9 luni sub PSD.

Una peste alta, cam totul indică spre un guvern PSD mai conservator din punct de vedere fiscal și mai strâns la pungă decât cel PNL.

Revenind la dilema articolului: ar fi crescut datoria publică sub PSD în 2020? Cel mai probabil ar fi crescut, dar mult mai puțin decât sub guvernul PNL iar datoria s-ar fi stabilizat mai rapid și la o valoare mai mică.

Rezumat

Datoria publică a României nu crește sub guvernele de dreapta din întâmplare. Principalele surse de finanțare ale statului sunt taxele pe consum, astfel încât cine stimulează consumul va încasa mai multe venituri din taxe și impozite. Iar acel cineva e de regulă PSD prin politici de management a cererii agregate din economie.

Partidele de dreapta stimulează oferta mai de grabă și împing tăieri de taxe și impozite, chestie care duce la acumularea de datorii și exacerbarea creditării. Când nimeni nu mai vrea să împrumute statul atunci taxele care sunt crescute de guvernele de dreapta sunt cele asupra populației, nu asupra firmelor. Chestia asta inevitabil e nepopulară și duce la probleme politice, dar și deschide drumul pentru managementul cererii agregate prin stimularea consumului de către PSD în următorul ciclu politic.

Altfel spus, există logică și consistență în acțiunile PSD și ale guvernelor de dreapta iar felul în care s-au luat decizii în ultimii 20 – 25 ani de ani a fost în linie cu cele două mari doctrine economice prezentate mai sus.

Așadar creșterea datoriei publice sub guvernele de dreapta nu e întâmplare, e rezultatul firesc al politicilor neoliberale.