Șeful la cazan 
Băncile centrale din economiile dezvoltate par să nu se oprească din ciclul de creștere a ratelor dobânzii de politică monetară. FED-ul și Banca Angliei într-un mod agresiv, ECB-ul în urma lor, dar determinat să crească dobânzile la rândul lor. Principala problemă a băncilor centrale și cam singura chestie la care se uită e piața muncii.
Logica băncilor centrale pare să fie următoarea:
- salariații cer mai mulți bani de la angajatorii lor.
- Angajatorii lor trebuie să crească prețurile pentru a îi plăti mai mult.
- Salariații au mai mulți bani, prin urmare vor cheltui mai mult.
- Pasul 2 și 3 duce la creșterea inflației
- Din cauza creșterii inflației de la pasul 4 salariații vor cere salarii mai mari de la angajatorii lor – adică am revenit la pasul 1.
Băncile centrale consideră că ciclul descris mai sus duce continuu la și mai multă inflație și prin urmare principala modalitate prin care pot rupe cercul acesta e să creeze șomaj. Adică să își piardă locul de muncă suficient de mulți angajați încât să nu mai meargă la angajatori să ceară mai mulți bani.
Partea proastă e că ruperea ciclului de mai sus în accepțiunea băncilor centrale e normală și necesară. Pentru angajați însă ruperea ciclului duce inevitabil la absorbirea inflației de către angajați, care nu au de ales și trebuie să accepte salarii mai mici sau să fie dați afară. Din nou, pentru băncile centrale asta nu e o problemă, e pur și simplu o chestie necesară pentru ca inflația să revină la normal.
Funcționează abordarea asta?
Abordarea de mai sus a fost folosită cu o oarecare eficiență în special în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial până la finalul anilor 70 (până la șocurile petroliere). În principiu în perioada respectivă logica de mai sus avea sens pentru că în statele vestice sindicatele negociau salariile cu angajatorii și creșterea respectivă se resimțea apoi la nivelul întregii economii.
De asemenea în perioada anilor 50, 60 și 70 situația economică din Vest a fost destul de stabilă, ceea ce a însemnat că ciclurile economice erau la rândul lor ceva mai blânde și mai previzibile iar inflația era cauzată de negocierile salariale dintre patronate și sindicate. Știu că pare de crezut pentru românul de azi, dar mare parte din angajați erau membri de sindicat în Vestul Europei. Așa că negocierile de salarii anuale se traduceau prin creșteri de salarii la nivel de economie, lucru care implicit putea duce la inflație. Negocierile dintre sindicate și patronate însemnau de asemenea că o creștere a eficienței firmelor sau a economiei (să zicem cauzată de tehnologie nouă folosită în procesul de producție) ducea și la o creștere a salariilor. Altfel spus creșterea marjei de profit era limitată de faptul că o parte din eficiență era transferată în salarii mai mari.
În acea perioadă relativ stabilă negocierile de salarii aveau impact asupra inflației, așadar abordarea de mai sus avea sens pentru băncile centrale. Puteți să aruncați o privire aici ca să vedeți cât de îngrijorat era FED-ul american de greva UPS din 1997.
Ce s-a schimbat?
Șocurile petroliere au arătat însă limitele acestei abordări, în perioada respectivă inflația devenind persistentă în ciuda creșterilor graduale a ratei dobânzii de politică monetară.
Pentru că șocurile petroliere au fost ceea ce economiștii numesc ”șocuri exogene” adică șocuri economice venite din afara țării. În cazul acela a crescut enorm de mult prețul petrolului ceea ce a dus la inflație peste tot pe glob. În astfel de situații degeaba crești rata dobânzii, asta nu îi va face pe arabi să ieftinească petrolul. Una peste alta a fost nevoie de o creștere extremă a ratei dobânzii pe o perioadă lungă de timp pentru a aduce inflația înapoi jos. Perioada respectivă e numită ”șocul Volcker” după numele șefului FED din perioada respectivă. Multă lume laudă intervenția lui Paul Volcker, dar inflația a fost adusă în jos omorând practic economia. Altfel spus dobânzile au fost atât de mari încât au provocat un val masiv de falimente și șomaj și implicit mizerie socială. Exemplul american a fost apoi copiat de cam toată lumea. Găsiți o istorie relativ decentă a perioadei aici.
Economiile din Vest și-au revenit ulterior, dar acel șoc coincide cu începerea procesului de mutarea industriei spre Asia, dispariția sindicatelor în SUA și Marea Britanie, inegalitate în creștere, stagnare a veniturilor reale, financializarea excesivă a economiilor (mai ales anglo saxone) și multe altele.
Dar pentru discuția referitoare la inflație sunt două schimbări petrecute în perioada asta:
- Rolul sindicatelor e diminuat substanțial de șomajul uriaș și închiderea a numeroase firme.
- Financializarea economiei și internaționalizarea firmelor duce la o rupere a finanțării firmelor de sistemul bancar local.
Salariile și inflația
Problema cu inflația de azi e așa: nu vrea să coboare deși rata dobânzii de politică monetară e sus cam prin toate marile economii. De ce se întreabă mulți?
Băncile centrale spun că angajații cer măriri de salarii și e nasol că asta ține inflația sus, dar nu zice nici pâs vis-a-vis de profiturile firmelor.
Nenea șef la Banca Angliei zici că e pe altă planetă de exemplu la cum o dă cu salariile:
Băncile centrale funcționează în continuare cu modelul descris de mine mai sus, acolo unde negocierile angajaților sunt ceea ce împinge inflația în sus.
Doar că de data asta nu mai există sindicate și negocieri la nivel de ramură industrială sau economie. De data asta angajații pot cere salarii mai mari pentru că există cerere mai mare de forță de muncă. Economia a crescut, dar populația îmbătrânește deci forța de muncă e la căutare mai mare. Iar asta enervează băncile centrale pentru că în accepțiunea lor de aici vin problemele cu inflația.
Să ne înțelegem, parte din inflație POATE veni din salariile mai mari, dar cam toate datele economice din ultimele 12 luni arată că salariații în SUA și UK cel puțin au obținut măriri salariale sub rata inflației. Altfel spus nu prea poți spune că inflația e cauzată de angajați din moment ce ei se aleg cu creșteri sub inflație.
Există însă aici o altă șmecherie numită ”second round effects” (efecte de runda a doua în română) care zice așa: chiar dacă salariații nu câștigă acum peste inflație, dar anul viitor se vor duce din nou să ceară bani iar asta va duce la creșterea inflației.
Doar că studii pe tema asta arată că șocurile externe nu prea duc la efecte de runda a doua.
Profiturile și inflația
Dar cu profitul companiilor cum rămâne? Păi până și șefa Băncii Centrale Europene ne spune că instituția ei nu prea știe ce se întâmplă că nu prea are informații în privința asta așa cum trebuie. Serios, aruncați o privire la clip:
Așadar ce spune doamna șefă de la ECB e cam bullshit, au informații suficiente și au și de unde să le culeagă.
Mai rău, treaba asta cu profitul companiilor care duce la creșterea inflației nu e de ieri de azi, Adam Smith, tata științei economice și zeul economiștilor de dreapta zicea fix treaba asta acum câteva sute de ani:
Și dacă citiți un pic ce zice Adam Smith și vă uitați la schema de lângă devine clar că o creștere a marjei de profit pe lanț duce la o creștere considerabil mai mare a inflației decât o creștere a salariilor angajaților.
Chestii care se știu de mult, dar cumva băncile centrale se fac că nu văd și nu înțeleg.
Dacă până și FMI-ul a ajuns să spună că o parte consistentă din inflația din UE vine din profitul firmelor atunci vă cam dați seama cum stă treaba (sursă):
Creșterea dobânzii nu diminuează și profiturile?
Teoria zice că odată cu creșterea ratei dobânzii se scumpesc creditele, adică trebuie să plătești o dobândă mai mare pentru a te împrumuta. Asta duce la o diminuare a numărului de credite, care duce la scăderea investițiilor și ulterior la diminuarea profiturilor, dat afară de angajați, pierderi și faliment al firmelor
Dar treaba asta nu se prea întâmplă, adică se mai dau afară angajați, dar se pare că firmele nu prea își reduc marjele de profit. De ce?
Păi cum vă spuneam mai sus o parte considerabil mai mare a economiei e controlată acum de firme mari cu prezență internațională. Pierderi în o parte a lumii sunt suportabile o perioadă de timp dacă pe termen lung piața respectivă e viabilă. De asemenea firmele mari multinaționale nu se împrumută neapărat din același loc și prin urmare nu sunt atât de expuse precum cele locale la fluctuații ale dobânzii.
Nu în ultimul rând în ultimii 10-15 ani s-au înmulțit enorm de mult fondurile de investiții private (”Private Equity sau PE”) care finanțează firme în afara sistemului bancar. Nici ele nu sunt imune creșterilor de dobândă, dar cine are PE backing de regulă are fonduri asigurate o perioadă mai lungă de timp.
De la criza economică anterioară băncile centrale au avut grijă să inunde piața cu lichidități, ca parte a măsurilor grupate sub denumirea Quantitative Easing (QE pe scurt). Chiar dacă de vreo 12 luni se încearcă reversarea procesului, încă sunt cantități mari de bani în piață și implicit în buzunarele investitorilor privați non-bancari. Iată situația la americani (M2 – cantitatea de bani din economie) conform FED-ului:
Și mai de aproape perioada ultimelor ani:
Așadar firmele mari încă au bani de unde să se finanțeze și au cam reușit să își acopere spatele deci nu sunt atât de expuse fluctuațiilor cauzate de dobânzi. Iar nivelul de concentrare din multe piețe e foarte ridicat. E suficient să vă gândiți:
- de la câte firme vă cumpărați mâncarea? Altfel spus câte lanțuri de supermarketuri sunt? Sunt diferențe de preț mari între ele? Așa-i că nu prea?
- de la câte firme cumpărați benzină? La fel ca mai sus?
- de la câte firme vă puteți cumpăra internet și telefonie? Multe? Nu prea.
Un exemplu mai puțin cunoscut, dar care explică foarte bine situația e profitul făcut de firmele de transport maritim care au făcut în perioada 2020 – 2022 mai mult profit decât făcuseră în 60 de ani anterior pandemiei (screenshot din FT pe twitter ca sursă).
Cam toate aspectele din viața noastră curente sunt controlate de un număr mic de firme. Ele au posibilitatea de a stabili și controla destul de ferm marjele de profit.
Cum ar trebui rezolvată situația?
Păi în primul rând cum am mai zis și prin alte articole pe subiectul inflației sunt lucruri pe care nu le poți controla pur și simplu și trebuie să înveți să te adaptezi. O parte consistentă din șocul inflaționist a venit din cauza prețului gazelor care s-a dus în sus odată cu invazia Ucrainei. Înainte de asta au fost probleme cu lanțurile logistice care s-au dus în cap din cauza Covid în Europa și apoi în China.
Așa cum spuneam mai sus firmele au putut transfera costurile către clienții lor. Dar uite o chestie interesantă spusă de James Galbraith (sursă):
In normal times, margins generally remain stable, because businesses value good customer relations and a predictable ratio of price to cost. But in disturbed and disrupted moments, increased margins are a hedge against cost uncertainties, and there develops a general climate of “get what you can, while you can.” The result is a dynamic of rising prices, rising costs, rising prices again — with wages always lagging behind.
Altfel spus, firmele au transferat nu doar costuri imediate ci si posibile costuri viitoare către clienți mărind marjele de profit.
Băncile centrale nu pot face nimic în privința asta crescând rata dobânzii, dar guvernele pot face ceva pentru a proteja economiile de efectele adverse ale războiului și ale perturbării lanțurilor logistice. Exemple concrete pentru energie:
- Pe termen scurt – o reformă a pieței de energie, izolarea termică a cât mai multe locuințe
- Pe termen mediu – construcția de terminale LNG, construcția de gazoducte
- Pe termen lung – investiții în energie (preferabil nucleară) pentru a diminua dependența de gaz
Cum nu rezolvi situația cu energia în schimb? Ne spun niște băieți de la Stanford (sursă):
Imported energy inflation can spill over to wage inflation through a wage-price spiral, without mitigating the real wage decline. Monetary policy tightening has limited effect on imported inflation when done in isolation, but can be powerful when done in conjunction with other energy importers by lowering world energy demand. Fiscal policy, especially energy price subsidies, can isolate individual energy importers from the shock, but it has large negative externalities on other economies
Altfel spus, degeaba dai cu dobânda ca surdu’n clopot, nu te ajută dacă nu rezolvi cauza inflației.
Pe partea de lanțuri logistice soluția se numește diversificare (dependența de China e mult prea mare) și relocalizarea pe propriul teritoriu a cât mai mult din lanțurile logistice pentru produse sau industrie cheie. Asta e o chestie complicată și de durată. Cel mai bun moment de a face asta era în 2010 probabil, al doilea moment e ăsta acum deși e chestie de durată.
În unele țări din Vest e nevoie de asemenea și de o (re)naționalizare a unor companii care operează infrastructura de utilități (apă, energie, transport etc) pentru că actualele cvasi monopoluri nu fac altceva decât să extragă bani de la clienți, investiții în infrastructură minime sau deloc și servicii proaste (UK e exemplul perfect pe partea de transport feroviar și apă).
Cum e cu plafonarea prețurilor?
Nu vreau să lungesc și mai mult postarea asta și așa lungă. Poate o să scriu un articol separat pe subiect, dar varianta foarte pe scurt la plafonarea prețurilor ca soluție e următoarea:
- e o diferență între fixarea prețului (prețul e X) și plafonarea prețului (prețul nu poate depăși X).
- e o diferență între fixarea / plafonarea marjei de profit și fixarea / plafonarea prețului
- cele patru chestii de mai sus merg în unele situații bine, în altele așa și uneori nu merg deloc
Știu că pare vag, dar trebuie atenție mare la ce anume plafonezi sau fixezi. Viena e un oraș care apare constant în Top3 cele mai bune orașe din lume în care să trăiești, dar are reguli draconice în materie de chirii. Restricțiile acolo merg pentru că se construiește greu spre deloc oferta e limitată.
În schimb când era penurie de măști (în pandemie) plafonarea prețurilor nu ar fi ajutat pentru că era nevoie de mai multe măști iar prețul în creștere a stimulat creșterea producției. În Viena nu mai poți construi mare lucru, deci creșterea prețului la imobiliare acolo nu ar duce la mai multe case.
În al Doilea Război Mondial prețul unor bunuri a fost plafonat de guvernul american așa că producătorii au inovat și au găsit noi modalități de a produce la prețuri mai mici (vezi la James Galbraith discuție pe subiectul ăsta). Situația e mai greu de replicat pe timp de pace probabil, dar arată că e posibil să faci lucrurile să meargă în prezența unor prețuri plafonate.
Nu în ultimul rând avem exemplul Spaniei, acolo unde inflația a ajuns la 1,9%:
Am scris despre Spania acum ceva timp și cum au intervenit direct în piața de energie pentru a reduce prețul. Pe lângă asta spaniolii au băgat la greu plafonări de prețuri și restricții de tot felul iar acum inflația e mult sub cea din restul UE. Între timp europenii rămân cu mândria de a le fi dat cu flit spaniolilor când au cerut o reformă a pieței de energie.
Ultima chestie care trebuie amintită, prețul are și rol de transmițător de informație, atunci când crește sau scade drastic arată că e ceva în neregulă cu piață. Odată plafonat sau fixat ai cam pierdut funcția asta așa că asta ar trebui să fie o soluție temporară sau foarte nișată pe anumite situații.
Concluzii
Creșterea ratei dobânzii și atât nu ajută, e nevoie de intervenția guvernelor pentru a rezolva o parte din problemele structurale care cauzează inflație. Iar insistența de a distruge piața muncii și a lega inflația de creșterea salariilor e idiotă în contextul actual.
Plafonările prețurilor ar putea rezolva o parte din probleme, dar treaba asta funcționează doar în unele situații.
“Altfel spus, firmele au transferat nu doar costuri imediate ci si posibile costuri viitoare către clienți mărind marjele de profit.”
Banuiam asta de ceva vreme dar presa a tacut malc. Inflatia actuala vine din perioada pandemiei cand mai ales americanii au aruncat cu sume ridicole de bani ca sa tina oamenii acasa (a inceput Trump, dar Biden efectiv si-a batut joc, a dat niste ajutoare sociale mai mari decat salariile). Si era destul de vizibil ca au inceput sa se acopere preventiv si dupa toate demiterile in masa ale corporatiilor. Din pacate in presa poezia a fost “preturile sunt mari din cauza lui Putin” iar afaceristii au profitat, umfland preturile nesimtit pt ca cine ar carai sa nu ii dam peste nas lui Putin. Aceeasi presa care urla “comunism” la plafonarile lui Ciolacu, gata, falimenteaza toate supermarketurile si o sa avem penurie pt ca ca 3 luni o sa diminueze profiturile la un nivel semi-normal. Presa e cea mai mare nenorocire la noi. Ce-i drept, si oamenii de abia asteapta sa puna botul la gogosile astea.
UE trebuie sa o lase mai moale cu ideologia. Si-o dau singuri la bete cu aiurelile lor verzi si se supara ca restul lumii nu se ia dupa ei si isi vede de treaba. Biden s-o da el ecologist da’ a continuat multe dintre politicile lui Trump, inclusiv aducerea acasa a joburilor, chestie pe care nu o vad la europeni. Vedem in Franta zilele astea ce se intampla cand o populatie oricum cu carente educationale si cu o cultura modesta, ca sa fiu finut, are prea mult timp liber. Si din moment ce UE continua nebunia cu imigratia necontrolata (Austria de asta ne blocheaza accesul in Schengen, au cerut bani pt stoparea imigratiei dar UE ramane blocata in ideologie si Romania in afara Schengen), o sa ne obisnuim tot mai des cu astfel de evenimente. Pana vin niste baieti care inchid robinetul. UE are un noroc formidabil cu Putin, oamenii incep sa se cam prinda ca imparatul e gol si ca “tehnocrati” precum Lagarde, Ursula sau Draghi, nu sunt neaparat mai breji decat fauna locala. Lagarde nu e la primul porumbel scos pe gura, a mai dat-o si pe aia cu “sunt prea multi batrani si trebuie sa facem ceva” care a sunat ca dracu’, vorba lui Petre Roman. Draghi a reusit contrapeformanta de a o aduce pe Meloni la putere doar pt faptul ca nu a intrat cu el in coalitie, atat de dezastru a fost iar Ursula e o rusine constanta. Din pacate UE s-a transformat in ceva care nu corespunde proiectului initial iar asta se vede in voturile din fiecare tara unde partidele eurosceptice soft mananca bine de tot in ultimii ani. Tocmai pt ca lumea ii percepe pe birocrati ca fiind rupti de realitate si din videoul de sus cam asa pare ca e.
Partea la care nu sunt de acord cu tine e aia cu nationalizarile. Cred ca se pot lua si alte masuri mai putin extreme. Pe de alta parte, problema e si la votanti. La noi lumea chiar a pus botul la vrajeala PNL-USR cu “liberalizarea va ieftini preturile”. PSD-ul lui Dragnea era chitit sa nu liberalizeze da’ i-au prostit astia pe oameni cu “piata libera si concurenta” si a iesit ce a iesit. Culmea, PNL nu plateste acum in sondaje faptul ca a umflat facturile romanilor de dragul UE (ei ne-au bagat asta pe gat), din contra, scaderea in sondaje se datoreaza perceptiei ca PNL “a tradat” cand s-a aliat cu ciuma rosie. Toti cu care vorbesc au aceeasi poezie. E, cand populatia e atat de proasta parca e si pacat sa nu iti bati joc de ea. Pana in 2024 ne descurcam dar dupa alegeri nu vad cu ochi buni preturile la gaze si energie.
O sa incerc sa scriu si despre plafonarea din Romania, dar stau cam prost cu timpul. Nu cred ca va avea un impact vizibil insa pt ca aplicarea ei e restransa.
UE ar trebuie sa faca ceva, SUA baga bani in productie in timp ce UE moare de gat cu regula cu 3% deficit. Care regula oricum e pt aia mici. Daca vor sa bage bani in economia verde e ok,dar sa inteleaga ce inseamna pt cetateni asta. Ma uitam la panouri solare pt casa…scump sa le pui si nu prea te alegi cu mare lucru financiar. Pompe de incalzire cu aer, la fel, scump si destul de ineficiente.
Masurile astea suna sexy pe hartie, dar in practica sunt neatractive.
Legat de nationalizari exemplele din UK sunt foarte clare. De 2 ani trenurile din UK circula ca alea de la CFR, dar cu preturi de 5-10 ori mai mari.
Scotia si Irlanda de Nord nu au privatizat companiile de apa, Anglia in schimb da. Facturile in Anglia sunt duble iar nr de deversari de apa netrata in rauri si mare e la maxime istorice. Una din marile companii de apa a intrat in faliment cu datorii de 14.3 miliarde lire, dar si cu dividende de 7.2 miliarde platite.
Ghici cine va plati ca sa tina compania pe linia de plutire si apa la robinet? Astea sunt monopoluri naturale, nu are sens sa fie private pt ca privatul nu are competitie.
Imi place faptul ca noi in general oamenii avem mintea scurta si omitem ce s-a intamplat in ultimii ani. Inflatia nou aparuta are la baza 3 mari chestii la baza cel putin in opinia mea:
1. Inundarea pietii cu bani dupa criza din 2008;
2. Aruncarea cu bani in cetatenii afectati de pandemia de covid mai ceva ca la lautari;
3. Eterna discutie ideologica intre liberalism/socialism;
Primele 2 puncte sunt in esenta aceeasi chestie, guvernele prin vocea bancilor centrale au exportat inflatie pe unde au putut si cum au putut. Isi mai aduce cineva aminte de meme-coins, meme-stocks pai asta este rezultatul acelor masuri. Sigur acum a fost mai pe fata comparativ cu ce a fost prin 2008, dar muzica e aceeasi lautarii s-au mai schimbat. Ceea ce ma deranjeaza foarte mult insa este faptul ca vina este pasata cetateanului de rand pentru aceste decizii si tot acesta ajunge sa plateasca nota de plata. Societatea capitalista iubeste sa privatizeze profiturile si sa socializeze pierderile, insa nu vreau sa intru prea mult in ideologii.
Ceea ce ma duce la punctul 3 unde lucrurile sunt si mai imputite. Imi place foarte mult dezbaterea ideologica cand are sens si cand cineva o face cu cap. Acum insa nu avem dezbatere ci un zgomot intre cei care plang ca alteram piata libera si cei care spun ca daca nu o sa ai oameni care sa consume nu prea o sa mai piata si prin urmare trebuie sa existe un imbold. Insa nici o parte nu vrea sa spuna sau sa accepte ca ambii au fost lacomi/idioti la un moment dat si ca poate nu am fi ajuns aici daca fiecare ar fi stat in banca lui cand trebuia. Mai precis momentul 2008 si 2020 nu trebuia sa arunca cu bani ca la lautari, respectiv cei care prin 2020 erau cu hai cu carantina poate ar fi trebuit sa militeze pentru continuitatea lucrurilor. Cum insa nici unul nu a stiut cum sa actioneze am ajuns aici.
Cu o mentiune, as completa: aia prin 2020 care erau cu “hai cu carantina” erau in mare angajatii la stat. Care oricum nu pierdm sau pierd mai putinm ca deja au iesit in strada si li s-au marit salariile consistent. Si asta a fost unul dintre motivele pt care n-am dat doi bani pe greva profesorilor, erau super-multumiti ca stateau acasa degeaba in timp ce aia nu invatau nimic, acum a dat onoarea in ei. In schimb la privat e jale, peste jumatate din romani lucreaza pe minim conform statisticilor (suspectez ca sunt mai multi, m-as duce la vreo 2/3) si nici macar PSD nu indrazneste sa deschida gura despre marirea salariului minim, ca stiu ca o sa ii arda astia, de abia asteapta sa ii dea jos in strada. Privatii o iau in mana, ca de obicei.
La 1 as zice ca nu QE a dus la cresterea inflatiei. Am scris un intreg articol despre asta: https://cazanul.ro/tiparnita-de-bani-inflatie-in-sua-si-europa/
Rezumatul ar fi urmatorul: QE duce la cresterea pretului activelor, nu a bunurilor de consum. Inflatia masoara variatia preturilor de consum, nu a activelor. Prin urmare QE nu creste inflatia pentru simplul motiv ca nu masoara impactul asupra preturilor activelor.
La 2 trebuie avut in vedere ca singurii care au dat bani populatiei in pandemie au fost americanii, restul Europei (inclusiv Romania) a platit somaj tehnic si atat. La americani a fost un puseu cauzat de stimulus checks, dar in Europa nu a fost nimic de genul.
O parte din clasa de mijloc in SUA si Europa a economisit bani si dupa redeschiderea economiei a vrut sa calatoreasca, chestie care a dus la o crestere a inflatiei, dar asta era in 2021-2022, nu in 2023.
La 3 sunt de acord, e o problema mare in legatura cu privatizarea profiturilor si socializarea pierderilor. Dar asta se practica din anii 90 si e doar o alta iteratie dintr-o serie de lunga de “too big to fail”.