Nu îmi place să mă arunc la concluzii despre subiecte complicate așa că de multe ori prefer să nu zic nimic despre anumite oameni, instituții și așa mai departe. Ocazional însă apare câte un eveniment care acționează ca o hârtie de turnesol. Practic vezi cum reacționează anumiți oameni și instituții la evenimentul respectiv și îți cam faci o idee bună despre abilitățile lor, intențiilor sau alte atribute de interes. Astfel de evenimente sunt însă relativ rare dintr-un motiv paradoxal: se întâmplă prea multe chestii la care lumea își ia părerile din altă parte și nu prea îți poți da seama de propriile lor idei.

Cam orice chestie are ideile și reacțiile copiate din Vestul anglo-saxon de regulă așa că e dificil să îți dai seama ce cred oamenii cu adevărat.

Dar uite că s-a nimerit să se întâmple ceva (din păcate tragic) și am reușit și eu să mă lămuresc asupra două subiecte pe care nu eram sigur:

1. E AUR un partid extremist rusofil așa cum pretind celelalte partide politice?
2. Cât de mult crede BOR în fazele alea cu UE e kabala mondială?

E un pic ciudat că am primit răspuns la amândouă întrebările de la același eveniment, dar na, viața bate filmul.

Care e evenimentul așadar? Păi cum zice în titlu: ceva cu armenii. Înainte să înceapă cel mai recent episod de război sânger în Fâșia Gaza a avut loc un alt război destul de important, dar care a scăpat pe sub radar.

Pe scurt Armenia avea o enclava în Azerbaijan (Artsakh / Nagorno Karabah) locuită predominant de armeni de sute sau mii de ani. Armenii au luat bătaie de la azeri într-un mini război și au cam pierdut controlul enclavei respective. Wikipedia are mai multe informații pe tema asta.

Armenii din păcate au pățit un genocid acum vreo o sută de ani și nu au vrut să aștepte să mai pățească încă unul așa că aproape toți armenii din acea regiune (aproximativ 120.000 de oameni) au fugit în Armenia. Vorbim de oameni care locuiau acolo dintotdeauna și care au trebuit să fugă de teamă să nu fie masacrați.

Dacă e așa nasol de ce nu am auzit nimic despre asta? Pe scurt pentru că UE are nevoie de gaz din Azerbaijan și nu îți permite să se ia de ei cât timp sunt în relații nasoale cu Rusia. Așa că s-au făcut că nu văd un caz grosolan de purificare etnică a unei regiune. Iar România cum nu își permite să zică nimic a tăcut și ea strategic atât la nivel guvernamental cât și la nivel de presă și influenceri. Practic nimeni din România nu a avut o părere pe tema asta, deși discută acum despre ce a zis o anonimă din USR și zilele trecute despre ce chiloți avea Dorian Popa când a fost săltat de poliție.

Ziceam că războiul ăsta e hârtia de turnesol, de ce oare? Pentru că e o situație destul de ușor de exploatat:

1. dacă vrei puncte politice pe linia ”suntem partid creștin”
2. dacă vrei să te opui kabalei mondiale, UE, americanii și alte nebunii din astea.

AUR

Ce a zis George Simion și ceilalți membri de partid de la AUR despre subiectul ăsta? Absolut nimic, nu a existat acest război pentru el. Pentru un om care se pozează foarte des pe lângă biserici e ridicol să nu zici nimic când vezi 120.000 de creștini ortodocși (armenii sunt ortodocși) fugind de frica musulmanilor (azerii). E o minge la fileu pentru un partid care se vrea anti globalist, anti sistem, pro creștin și altele asemenea. Și cu toate astea nimic din direcția asta.

Poate îi pasă doar de români, doar cu ai noștri etc. Da și nu, una e să fi român patriot și alta e să fi creștin. E creștinește să îți ajuți aproapele, cu atât mai mult cu cât vorbim despre creștini ortodocși. Dar uite că fix pix nimic din direcția asta.

Dacă AUR era cu adevărat un partid cu o ideologie creștină sau extremistă sau măcar independentă ar fi sărit pe evenimentul ăsta și oportunitatea de a trage de urechi UE-ul că nu zice nimic.

De ce nu a făcut nimic în sensul ăsta? Pentru că (bănuiala mea) AUR nu e partid nici extremist, nici creștin și nici independent.

Lumea îi aseamănă de multe ori cu legionarii din perioada interbelică (și Simion însuși a încurajat asta prin nunta aia câmpenească), dar legionarii din perioada aia și-au trimis oameni să lupte în războiul civil din Spania, o chestie care ținea aproape exclusiv de considerente ideologice. Nimic din ce făceau legionarii și Garda de Fier din perioada aceea nu are corespondent în ce face AUR azi.

A reacționa într-un fel (orice fel) la exodul creștinilor din Artsakh/Nagorno Karabah era de așteptat de la un partid care se dorește ”creștin”. A încerca să scoată niște puncte politice era iarăși de așteptat, a crea o temă din treaba asta, era o pâine politică de mâncat acolo.

Așadar din punctul meu de vedere m-am lămurit cât de extremist AUR, cât de ”creștin” e și cât de independent în procesul de luare a deciziilor.

BOR

Spre suprinderea mea o tăcere la fel de adâncă și din partea BOR, adică absolut nimic pe subiectul acesta deși repet 120.000 de creștini ortodocși au fugit de teama persecuției din partea musulmanilor.

BOR nu e instituție politică (teoretic), dar vorbim de ortodocși deci mă așteptam la ceva, orice de la ei.

Publicația deținută de BOR (Ziarul Lumina) are doar o singură știre pe subiectul ăsta, probabil preluată și tradusă de la vreo agenție de presă.

M-am uitat și la purtătorul de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu să văd dacă are vreo reacție. El e foarte rapid să se ia la ceartă cu lumea pe internet pe subiecte de genul familie și LGBT, Halloween, terorism, fanatism, solidaritate cu Israelul, șamd. Ce am enumerat mai sus sunt postări ale dânsului pe Facebook de la războiul din Artsakh/Nagorno Karabah încoarce. Între toate acele postări cumva (nu știu cum) nu a avut loc cea despre cei 120.000 de refugiați creștini ortodocși.

Un apel la donații poate? Nope! O postare din aia de awareness? Nope! Orice??? Nu, nimic.

Acum mă întreb foarte serios dacă pe la BOR pe acolo a ajuns vestea că 120.000 de creștini ortodocși au fost obligați să fugă. Probabil că da, e greu de crezut că nu a auzit nimeni pe acolo. Și totuși au ales să nu scoată un sunet pe subiectul ăsta. Nimic, nada!

Uite ocazia perfectă ca BOR să câștige niște puncte de simpatie din partea tuturor, o oportunitate de a strânge bani pentru niște creștini ortodcși fugind de persecuție. Dar ei au ales să nu facă nimic, nici măcar să scoată un sunet pe tema asta.

Îmi vine greu să cred că pur și simplu nu îi pasă nimănui, motiv pentru care bănuiesc că această tăcere e intenționată.

Iar de aici ar trebuit să înțelegeți și voi câte păreri independente își permite să aibă BOR în România și cât de puternici sunt în realitate. Că am impresia că după pseudo-investigațiile Recorder lumea credea că BOR e răul suprem și stat în stat. Na, uite aici cât de independenți sunt și cât de mult își permit să aibă opinii și să facă ce vor: fix deloc.

Addendum

Statul român a trimis două aeronave cu ajutoare umanitare către Armenia, probabil se puteau face mai multe, dar tot e ceva. Cum ziceam mai sus, nu s-a făcut mare tam tam pe tema asta.

Sunt mulți armeni celebri prin istoria României, de la Ioan Vodă cel Cumplit până la Corina Chiriac. Mă așteptam ca legăturile dintre cele două țări și interesul românilor să fie mai puternice sincer.

Prin social media văd că Varujan Pambuccian și Varujan Vosganian au scris despre subiectul acesta, chestie de înțeles având în vedere că sunt cei mai vizibili români de origine armeană în momentul de față. Puteți citi de exemplu aici despre frustrarea tăcerii UE pe tema asta.

O regiune complet abandonată:

Iar cei 120.000 de oameni care au fugit acum sunt printre ultimii rămași după ce anterior alți 280.000 fugiseră în perioada 1988 – 1993 când conflictul a izbucnit prima oară.

Am fost în România să rezolv niște probleme administrative și am trecut prin câteva librării și anticariate. Una din cărțile pe care o aveam pe listă de ceva vreme era ”Repetiție pentru o lume mai bună” a lui Mihai Radu.

Îl urmăresc pe autor pe Facebook unde zice chestii amuzante și am vrut să văd cum scrie. Înțeleg că mai are și alte cărți la activ și scrie și pentru Cațavencii.

Pe scurt: e o carte foarte bune pe care nu aș vrea să o mai citesc a doua oară.

Cartea e scrisă din perspectiva lui Paul, un tip pe la vreo 50 de ani despre a cărui viață aflăm treptat din ce în ce mai multe lucuri. Aflăm destul de repede că e un tip divorțat, deși nu prea ar fi vrut să fie căsătorit, are un copil pe care nu l-a prea vrut, dar pe care totuși îl iubește și că viața lui e complicată de evenimente aflate în afara controlului său.

Pe parcursul cărții urmărim cum personajul principal ”se descurcă” în stilul românesc.

Face bani dintr-un proiect de CSR care nu înseamnă nimic, un primar încearcă să îi dea șpagă (nu bani, altceva), fosta soție îl caută ca să îl roage să îi recupereze câinele de la un fost iubit al ei și, oarecum evenimentul principal al cărții, tatăl lui e trimis înapoi acasă de la azilul de bătrâni deși mai avea câteva zile până să moară.

Fiecare eveniment sau întâmplare e de fapt introdus pentru a afla mai multe despre personalitatea lui, trecutul lui și despre lumea în care trăiește. Pe ici pe colo sunt presărate anecdote sau monologuri pe teme sociale sau filozofice.

Spre final are loc ultima dezvăluire majoră a cărții, un fel de bomboană de pe colivă a întregii povești. Din punct de vedere al firului narativ nu schimbă foarte mult povestea, dar e suficient cât să șocheze și să explice câteva chestii.

Ce mi-a plăcut la carte

”Repetiție pentru o lume mai bună” e o carte cu umor negru, foarte mult umor negru. Clasicii nu scriu în felul ăsta (un pic la Caragiale poate, dar acolo e mai mult satiră politică). Simțeam nevoie de așa ceva, e o gură de aer proaspăt din punctul ăsta de vedere.

Introspecțiile personajului principal sunt și ele interesante în cea mai mare parte cu mici excepții.

Personajele sunt construite coerent, o chestie pe care chiar o apreciez foarte mult pentru că am văzut prea multe filme și citit destule cărți unde ți se spune că personajul X are caracteristica Y și 2 minute mai târziu face fix invers ce ar face o persoană de genul ăsta. E o carte relativ scurtă care se citește în maxim 4-5 ore, dar cu toate astea personajele sunt conturate într-un mod convingător și, cum spuneam mai sus, se comportă așa cum s-ar comporta oameni cu trăsăturile respective, inclusiv la final.

Aici mai filozofez un pic, e greu să alegi un final bun pentru o carte, unii autori scriu o carte excelentă și o strică prin final, alți autori (George Martin) se tem de final atât de tare încât îl amână până nu mai e nimeni interesat de carte. Dar în cazul de față finalul e fix în linie cu restul cărții și are sens având în vedere trăsăturile personajului principal. Deci din punctul ăsta de vedere încă un mare plus din partea mea.

Ce nu mi-a plăcut la carte

Aici am să fiu un pic nedrept față de autor și am să plâng de o chestie de care nu e vinovat conștient și e mai mult o preferință personală decât ceva obiectiv. Așadar:

Autorii de cărți din străinătate au tendința să scrie despre lucruri abstracte și filozofice: libertate, dragoste, condiția umană și chestii de genul. Autorii est-europeni (nu doar români) scriu despre aceleași lucruri, dar adaugă mizerie.

Scrie cineva despre libertate? Uite aici cum mor oameni inutil și tot nu avem libertate adevărată.

Scrie despre condiția umană? Ia de aici opresiune și sărăcie crâncenă și hai să studiem cum se transformă oamenii în bestii.

Cred că ați prins ce vreau să zic, practic est-europenii iau orice și îi adaugă o notă serioasă de mizerie.

Din păcate și cartea asta urmărește cam aceeași filozofie: orice gest uman e schimonosit și ironizat, orice pornire cât de nobilă ar fi e mânjită de ceva dorințe nasoale. Practic nimic din ce fac sau zic oamenii din cartea asta e aspirațional, optimist sau în general să te facă să te gândești la lucruri frumoase.

O altă distincție între autorii din Vest și cei din Est e că de cele mai multe ori personajele celor din Vest fac lucruri și apoi se luptă cu consecințele lor. Sau se întâmplă ceva nasol și apoi ei se opun și încearcă să readucă lucrurile pe făgașul normal sau al justiției.

În schimb personajelor din cărțile autorilor din Est li se întâmplă lucruri pe care nu le pot controla sub nici o formă. Ei de regulă nu fac lucruri, lor li se întâmplă lucruri. Pentru autorii din Est e important cum se adaptează personajele lor evenimentelor care li se întâmplă, ce vicii dezvoltă, cât beau, câte țigări fumează, câți copii avortează, de câte ori își bat nevasta. Adică își studiază și descriu personajele în timp ce li se întâmplă sau ei înșiși comit atrocități.

Din păcate și cartea asta e pe tipologia asta, lui Paul i se întâmplă lucruri și urmărim reacția lui la evenimentele externe: principalul fir narativ al cărții se învârte în jurul tatălui personajului principal care e scos din azil deși e pe moarte, făcut pachet și trimis înapoi acasă pentru că azilul se închide. Și celelalte fire narative secundare intră cam tot în categoria lui Paul i se întâmplă lucruri absurde, uite cum reacționează cu umor negru.

Acestea fiind spuse e o carte bună și chestiile de mai sus sunt subiective și țin de anumite preferințe ale mele.

Verdict

Din partea mea cartea primește un 9 / 10.

Repetiție pentru o lume mai bună e o carte chiar bună care merită citită. E scurtă și numai bună pentru când faci naveta sau ești prin călătorii. E o carte cu multe situații absurde și umor negru în cel mai pur stil est-european. Dacă îți place să fi deprimat și să râzi în același timp atunci merită cu siguranță citită.

Unde găsiți cartea

Am cumpărat cartea de la Cărturești Carusel din București și văd că o au și online (Cărturești). Văd că mai e și la Libris și Polirom.

Mai există și varianta să vedeți cartea la teatru pentru că înțeleg că a fost transformată în piesă de teatru. Dacă vă place autorul mai are și alte cărți (pe care nu le-am citit).

Alte recenzii ale mele le găsiți aici.

Scriu mult pe economie iar analizele mele mă plasează probabil într-o zonă de nișă. Chiar dacă există publicații economice destule nu prea găsesc analize pe subiecte de actualitate din România sau internațional scrise de români. Ce scriu eu e cam dificil și oamenii care scriu așa ceva de regulă au lucruri mai bune de făcut, dar am observat aceeași problemă pe aproape orice altă nișă.

Crescători de cai care să scrie despre asta? Oameni pasionați de rachete și explorare spațială? Istorie medievală românească? Alegeți voi subiectul și cel mai probabil nu prea puteți găsi un ecosistem cât de mic de oameni care să scrie despre acea nișă.

Și totuși sunt vreo 25-27 milioane de vorbitori de limba română în România, Moldova și restul lumii, te-ai aștepta totuși să fie câțiva, nu? Avem oameni care se exprimă pe bloguri, Facebook, youtube, tik tok și ce mai vreți voi, dar mai toți o fac pe subiecte generaliste de regulă.

Ca paranteză, când zic de nișe nu mă refer la oamenii care încearcă să facă MLM-uri sau să îți vândă mizerii nutriționiste, chestii de mărit bicepsul sau penisul. Din ăștia sunt mulți cum bine zice aici.

Dar oamenii experți pe sau pasionați de o anumită nișă sunt puțini și de ceva timp încerc sa îmi dau seama de ce.

Lipsa banilor

Subiectul a fost dezbătut de mai multe ori de Vali Petcu care a avansat ideea că oameni precum George Buhnici sunt atât de ahtiați după campanii și bani încât acceptă tot și laudă toate produsele posibile și imposibile iar asta distruge șansele oricărei alte persoane de a atrage public pe un anumit subiect (tehnologie în acel caz). Un panou publicitar mai de grabă decât un creator de conținut cum zice Dorin Lazăr pe blohul lui, astfel de persoane sunt ca un aspirator care trage tot de pe piață, rămâne puțini pentru restul și nu suficient cât să vrei să îți bați capul sau să dedici timp.

Chestia asta e adevărată pe acele nișe populare, gen tehnologie unde într-adevăr sunt ceva bani și bugete. Dar e aplicabil mai mult pentru acei oameni care vor într-adevăr să trăiască din așa ceva sau măcar să facă ceva bani din datul cu părerea pe subiecte de nișă.

Lipsa banilor nu explică însă absența amatorilor pasionați sau a experților care vor să se laude și care tind să devină micro-influenceri, oameni foarte nișați și cu public relativ mic dar fidel.

Exemplu concret: pe twitter / X urmăresc pe un tip care publică sub pseudonimul (1) Stone Age Herbalist (@Paracelsus1092) / X (twitter.com) și vorbește de obicei despre antropologie, dar lucruri pe care nu le găsești în partea frumoasă a meseriei, mai pe românește a scris despre practici voodoo în Marea Britanie, canibalism în perioada epurărilor făcute de Mao în China, despre practicile creștine și păgâne ale cartelurilor mexicane și tot felul de subiecte de genul. Nu câștigă niciun ban din asta, dar e o parte a meseriei lui care îi place, dar pe care probabil nu o poate studia la universitate sau unde o lucra pentru că nimeni nu dă bani să studiezi astfel de lucruri. Dar omul a găsit destui fani pe twitter care să îl urmărească și să îi aprecieze postările pe subiecte de genul ăsta. E clar că nu banii îl motivează să scrie lucrurile astea.

La câți antropologi și studenți al antropologie sunt în România nu se găsește unu să vorbească despre români și obiceiurile lor. Ca o paranteză Radu Umbreș e antropolog și scrie pe Facebook, dar de regulă sunt subiecte preluate de la alții de pe twitter și pe teme occidentale, nimic concret legat de România.

Din punctul meu de vedere lipsa banilor explică lipsa influencerilor ”profesioniști”, dar nu explică lipsa micro influencerilor care să posteze pe subiecte de nișă din pasiune. Oare doar banii motivația oamenii să lanseze discuții?

Lipsa promovării

O altă posibilă cauză a lipsei de oameni pe subiecte de nișă e lipsa promovării și atitudinea de ”winer takes all”. Asta e o temă oarecum legată de cea cu banii, dar în principiu ideea e că oamenii care deja au ajuns influenceri nu îi promovează sau îi menționează măcar pe ceilalți din același domeniu / aceeași nișă ca ei.

Asta e într-adevăr o problemă pentru toată lumea, nu doar pentru cei care trăiesc din asta ci și pentru amatori, pasiunea pentru a scrie rămâne acolo cât timp te citește cineva, dacă urli singur la pereți nu prea îți vine să mai zici mare lucru. Pe Twitter văd des oameni care menționează alte conturi pe care le urmăresc sau comentează cu share la postările altora în loc să scrie ca și când ar fi ideea lor proprie. Văd des pe facebook oameni vorbind despre un subiect ca și când ei ar fi inițiat discuția respectivă, pentru ca apoi să vezi același subiect de repetat și de alte persoane.

Dar nimeni nu dă share la postarea de la care a început totul. Poate părea o chestie banală, dar de multe ori descopăr oameni interesanți de la shareruri și comentarii date de alții. Ori în România treaba asta pur și simplu nu există în social media, văd că nici pe bloguri nu prea dă lumea link către alții. Pe Youtube și Tik Tok e și mai rău, dau oamenii screenshoturi sau preiau video fără sursă, fără stress, fără deranj.

Cred că lipsa asta a promovării e destul de nasoală, nu doar pentru cei care vor să facă asta pentru bani, dar și pentru pasionații de subiecte de nișă.

Mediul de comunicare

Una din chestiile foarte neplăcute la comunicarea pe subiecte de nișă e cât de mult din ea se face în medii care fac dificilă descoperirea de oameni noi. Algoritmii care promiteau că livrează chestii interesante au devenit teribil de proști la sugestii noi pentru că au început să fie calibrați pentru a genera engagement de scurtă durată. Pe Facebook am numărat la un moment dat 33 de postări sugerate plus 13 reclame între două postări ale unor oameni pe care îi urmăresc sau cu care sunt prieten. Altfel spus algoritmul Facebook mi-a băgat sub nas 46 de postări care nu mă interesau (dar algoritmul credea asta) între 2 postări care m-ar fi putut interesa de la prieteni.

Fac o paranteză aici, Twitter e mult mai bun la recomandări decât Facebook. Pe twitter chiar am dat peste oameni interesanți din postări recomandate față de Facebook unde îmi sunt recomandate numai mizerii.

În schimb e greu spre imposibil să dai peste oameni interesanți în social media românească (adică pe Facebook) din cauza oamenilor care nu dau share și a algoritmilor.

Cealaltă problema cu social media e că a devenit toxică la un moment dat din cauza boților și comentacilor de partid. Mai mulți oameni care obișnuiau să scrie despre economie și politică pe care îi urmăream prin 2018 – 2019 nu mai scriu după interacțiuni neplăcute cu boții și comentacii de partid.

Experiența mea personală pe bucata asta e și ea foarte neplăcută, am renunțat la pagina de Facebook a blogului în perioada respectivă din cauza idioților utili și a comentacilor de la USR și PNL.

Cum totul e politizat, exceptând cazul în care scrii despre ceva foarte foarte de nișă e greu să nu te alegi cu înjurături de mamă.

Toți sunt experți

Toată lumea își dă cu părerea pe orice subiect.

Urmărești un om pe social media pentru că se pricepe la ceva (nu știu explorare spațială). Apoi se întâmplă o chestie și mare parte din social media vorbește despre ceva-ul acela. Poate fi accidentul acela cu idiotul ăla drogat, explozia de la Crevedia orice și toată lumea devine expertă.

Dacă urmăreai pe cineva pentru că se pricepea la șerpi o să îl vezi brusc că e specialist în explozii de cisterne GPL. Apoi devine expert în substanța cu care s-a drogat Simona Halep, apoi în altceva și brusc dispare motivul pentru care îl urmăreai. Mă interesau chestii despre șerpi, dar citesc păreri obosite și neavizate despre dracu știe ce chestie. Și uite așa dau unsubscribe și îmi văd de viață pentru că în scurt timp expertul de nișă devină agitant de partid sau vorbește despre chestii la care nu se pricepe.

Nu mă înțelegeți greșit, apreciez oamenii care se pricep la chestii și vorbesc și despre pasiunile lor. Accept să văd postări despre grădinărit de la un nene care știe fizică nucleară, dar o să învăț rapid că aia e pasiunea lui și dacă e bun la grădinărit poate îl urmăresc și pt asta. Dar nu pot accepta că brusc e expert în toate.

Am încercat pe blog să scriu doar despre chestii la care mă pricep sau care mă pasionează pentru simplul motiv că nu cred că vrea lumea să afle ce părere am eu despre tenisul Simonei Halep.

Așadar, unul din motivele pentru care nu avem oameni de nișă în social media e pentru că tot românul vrea să fie expert în ce o fi la modă în ziua aia și se transformă din expert de nișă într-o (încă o) persoană cu opinii banale.

Se fură, se traduce și se face SEO mult

Orice postare sau articol de succes e furată în România. Deși eu sunt neica nimeni de pe internet m-am trezit cu articole furate cu copy paste fără obraz fără atribuire, fără sursă fără nimic.

În afară de asta mi-am dat seama că erau oameni care mă citeau și scriau apoi articole pe baza chestiilor scrise de mine. E greu spre imposibil de dovedit treaba asta, dar e mare coincidența să îți vezi toate ideile dintr-un articol bine indexat de Google reformulate într-un articol scris de altcineva. Cu aceeași ordine a ideilor, cu același fir logic, dar alte cuvinte. Și cum persoana sau siteul respectiv are ranking mai bun pe Google articolul tău va fi îngropat de cel plagiat, adică apare după în lista de rezultate. Am pățit asta de câteva ori și am pierdut în felul ăsta trafic de pe Google. Practic am scris un articol atât de bun încât mi l-au copiat alții, al lor e pe prima poziție în search i-ar al meu sub deci nu îl mai citește nimeni.

Și tot la capitolul ăsta am un pic de râcă pe influencerii generaliști care își dau cu părerea amboulea pe subiecte de nișă. De cele mai multe ori o fac prost, fără documentare, fără linkuri și ajung să fie indexați de Google înainte postărilor specializate. Iar asta din lăcomie pentru a acoperi un subiect la modă sau pentru că vor să le pice ceva campanie. E valabil și pe Facebook unde vine Mândruță sau Guran și spun prostii și brusc toată lumea știe că ăla e adevărul indubitabil.

Și nu în ultimul rând trebuie menționanți și cei care traduc sau copiază articole din străinătate. A fost scandalul cu doctorul Vasile Rădulescu care avea pe siteul lui zeci sau sute de articole copiate din străinătate. A băgat un pic capul la cutie, a uitat lumea și acum e bine mersi înapoi ca o floricică.

Practic dacă vreai să îți dai cu părerea pe subiectul medicină și să pui articole originale pe propriul tău site o îți lua fața siteul plin de articole furate a lu nenea ăsta. Google cu ranking, autoritatea și alte vrăjeli îl băga pe nenea ăsta în fața ta.

Și ăsta e un exemplu unde a fost prins, dar asta e o practică foarte des utilizată în România.

Fără nicio legătură cu ce e mai sus vă rog să comparați articolul ăsta despre prețuri dinamice al bloggerului Nwradu cu articolul ăsta de la Financial Times pe același subiect. A se nota cum bloggerul român se gândește și vorbește despre :

• prețuri dinamice în pub-uri, la fel ca Financial Times
• prețuri dinamice în supermarketuri, la fel ca Financial Times
• prețuri dinamice în retail la Amazon, la fel ca Financial Times
• cum prețul dinamic e folosit de mult de industria hotelieră și de aviație
• QuickLizard, o firmă din Israel care oferă tool-uri de dinamic pricing.

Bloggerul NwRadu ar putea să lucreze pentru Financial Times de fapt având în vedere că a scris singur un articol similar cu cel de la Financial Times, dar la care au lucrat trei oameni.

Acum dacă vreau să scriu și eu un articol despre asta cu ideile mele originale și cu linkuri către surse cât de bine credeți că o să fie indexat comparativ cu articolul de mai sus?

Concluzii

Nu prea sunt oameni care să scrie pe subiecte de nișă în România pentru că:

1. lumea încearcă activ să descurajeze un ecosistem care să permită existența și promovarea lor
2. ei înșiși greșesc de multe ori intrând în teme generaliste unde au opinii banale
3. dacă ai o postare sau articol de succes va fi furat și plagiat
4. generaliștii se bagă peste tot și e greu să le faci față

P.S: o să postez o listă cu oameni și bloguri pe care le urmăresc pentru cine mai caută oameni interesanți.

Guvernul britanic ia in serios oculta mondială. Când nu mimează opoziție față de imigranții ilegali care ajung în UK Conservatorii britanici se iau la trântă cu oculta mondială.

Între altele premierul Rishi Sunak a decis că trebuie interzise orașele de 15 minute. Auziți aici la BBC:

The government said its plan would:

Stop councils implementing “15-minute cities”, where essential amenities are always within a 15-minute walk

Deci domne, ce atâta să mergi pe jos până la dentist sau supermarket! În mașină cu voi, mersul pe jos e pentru elite, oamenii simpli iau mașina peste tot!

Discuția a plecat de la implementarea unor zone cu trafic și poluare reduse în multe orașe din Anglia (cum e ULEZ în Londra) unde folosirea mașinilor e restricționată la mașini care poluează puțin, altfel trebuie plătită o taxă măricică.

Problema e că în zonele din Londra unde a fost implementat ULEZ nu prea poți ajunge în locurile unde ai treabă pe jos. De aici și problemele, autobuze puține, metrouri pline și scumpe, dar supermaketuri și doctori la distanțe mari de casă. Altfel spus, multe cartiere din Londra s-au ales cu ce e mai prost din ambele lumi: mersul cu mașina e descurajat, chestiile esențiale nu sunt aproape iar transportul în comun e scump.

Ce a înțeles guvernul lui Rishi Sunak din asta? Că trebuie sa descurajeze să ai chestii esențiale aproape de tine. Atât de rupți de realitate sunt oamenii ăștia încât asta au înțeles. Pentru context, Rishi Sunak merge cu elicopterul unde are treabă, nu cu mașina, deci pentru el toată discuția asta e oricum greu de înțeles.

Jur că politicienii și media s-au tâmpit complet, nu e posibil să trăim într-o realitate în care trebuie să te urci în mașină ca să îți cumperi mâncare iar policitienii să aplaude și să spună că așa arată libertatea.

Se dă una bucată articol cu titlul ”Statul a devenit cel mai puternic contraceptiv. De ce nu mai fac românii copii”

Se citește articolul și se constată niște lucruri:

1. Românii nu fac copii pentru că sunt vremurile grele.
2. Femeile vor carieră și de aia amână să facă copii
3. Românilor le e teamă de relații și de aia nu fac copii
4. Un sociolog zice niște platitudini despre sistemul de sănătate și de educație care sunt proaste apoi de salarii. De parcă sunt proaste de ieri de aia nu fac oamenii copii, plus că nu știm de ce oamenii făceau copii mai mulți în trecut când sistemele erau la fel de proaste sau mai rău. Deci fix pix, iarba e verde, cerul e albastru.

După ce citești articolul rămâi și te întrebi de unde până unde titlul? E clickbait? Se referă la comentariul sociologului?

Că nu înțeleg cum e vina statului că sunt vremuri grele. Capitalismul sau statul au crescut prețul roșiilor în piață?

E vina statului că românii vor cariere? Sau că le e teamă de relații? Care e treaba statului în toată povestea asta?

E o diferență între statul nu ajută românii și statul e motivul pentru care românii nu fac copii. Și totuși doamna aia de la știrileprotv care a scris articolul așa ne zice, că statul român e contraceptiv și de aia nu fac românii copii. Și apropo de statul contraceptiv, dacă am fi trăit în perioada comunistă când statul încuraja activ natalitatea (a se citi interzis la avorturi) ce ar fi scris doamna asta de la protv? Cum ar fi sunat titlul clickbait atunci că sunt foarte curios.

Dacă e un domeniu pe care aș dori să îl văd automatizat de AI e presa de care scrie articole de genul ăsta fără nicio noimă. Sunt convins că un AI ar fi scris un articol mai bun decât ăsta și ar fi găsit un titlu decent, exceptând cazul în care cineva reușește să creeze un AI care să scrie clickbait.

România e o țară cu o datorie publică relativ mică față de restul Europei. O parte din motiv e faptul că defunctul dictator a plătit cam ce era de plătit. Cealaltă parte e dată de faptul că lumea nu prea are încredere să ne împrumute altfel decât la costuri mari și în momentul în care datoria sare de un anumit nivel investitorii își cam iau tălpășița.

E destul de veche discuția asta, dar nu o să prea vedeți oameni care să se omoare cu explicații pe subiectul ăsta, așa că o să las aici câteva idei pe baza unor grafice bune de la Eurostat. Începem cu ăsta:

Cine deține datoria

Așadar datoria publică a României e deținută aproximativ egal de români și străini. Dacă vreți cifrele exacte ele sunt așa:

• 2,2% instituții non-financiare
• 44% instituții financiare românești
• 4,1% populație
• 49,6% străini

Aici merită făcută o paranteză, cu mici excepții (CEC) majoritatea instituțiilor financiare românești sunt deținute de străini, dar na, depinde acum dacă vrem să considerăm că asta face băncile străine sau nu (e discuție lungă aici).

Totuși, faptul că o proporție atât de mare din datorie e deținută de străini face România vulnerabilă la ”capital flight” adică situații în care cei care dețin datoria s-ar putea să își bage picioarele și să vândă obligațiunile dacă simt că randamentul nu e suficient de mare pentru a justifica riscul de țară. Fondurile de pensii Pilon II și III pe de altă parte nu pot face treaba asta pentru că sunt banii românilor la mijloc și sunt cam obligați să investească în obligațiuni guvernamentale.

Altfel spus, un procent mare de datorie deținută de investitori străini înseamnă că s-ar putea să te trezești că lumea vinde datoria, ia banii și iese din țară relativ repede. Chestia asta e nasoală pentru că pune guvernul în situația de a nu putea refinanța sau vinde datorie nouă decât la dobânzi foarte mari.

Moneda în care ne împrumutăm

Avem apoi un alt grafic interesant:

De data asta e vorba despre moneda în care e denominată datoria (adică în care ne împrumutăm).

Majoritatea graficului e cam de o singură culoare, cu câteva excepții. Cred că putem ignora Germania și Danemarca cu dețineri minuscule în altă monedă. Cehia, Suedia, Polonia și Ungaria au niște împrumuturi în altă monedă decât cea locală, dar în proporție moderată. Apoi de odată graficul se duce mult în jos la o anumită țară. Ghiciți care?

Exact! România! De ce e totuși rău că jumătate din datoria României e în altă monedă? Păi e suficient să ne uităm la istoria recentă a României. Prima chestie care sare în ochi e că nu e prima dată când România are o parte mare din datorie în valută și e deținută de străini.

În perioada 2009 – 2010 statul român a început să fie considerat riscant așa că mulți investitori au început să vândă obligațiuni ieșirile de valută din țară cauzate de riscul de faliment au dus la o depreciere puternică a cursului iar Guvernul și-a văzut dobânzile la creditele guvernamentale urcând rapid spre cer pentru că statul era văzut ca riscant. A fost nevoie de intervenția FMI și a Comisiei Europene pentru a salva situația, dar cu costuri sociale uriașe (tăiat 25% din salariile tuturor bugetarilor, tăieri de cheltuieli sociale, ajustări dureroase în economie.

În perioada aceea BNR a interzis băncilor să mai dea credite ipotecare în valută populației. Din păcate Guvernul a continuat să se împrumute în monedă străină. Așa că iată că avem iarăși un risc ridicat ca sume mari de valută să iasă din țară dacă investitorii străini găsesc altceva mai bun de făcut cu banii. Iar în momentul acesta chiar pot face ceva mai bun, pot cumpăra datorie guvernamentală americană, germană sau de la alte nații cu apă caldă care plătește o dobândă mare și e mult mai sigură comparativ cu cea românească.

Altă problemă e că ieșirile de capital nu trebuie neapărat să fie cauzate de randament mai bun în altă parte (deși asta se întâmplă des), e suficient ca statul român să fie perceput ca suficient de riscant și/sau instabil încât dobânda plătită să nu fie suficientă pentru a merita efortul.

Treaba asta nu se întâmplă de obicei cu banii investiți în obligațiuni guvernamentale în RON de către rezidenții români (firme sau persoane juridice). Teoretic se poate și acolo, dar practic riscul e scăzut pentru că rezidenții români nu scot banii din țară în numere mari.

Dacă rezidenții străini cumpără RON pentru a finanța datoria guvernamentală există bineînțeles riscul că vor vinde datoria și vor converti în altă monedă din RON, dar asta deja e mai complicat pentru ei având în vedere că există riscul să nu își recupereze banii dacă se depreciază cursul. Iar vânzări masive de datorie guvernamentală în RON urmată de schimb în USD sau EUR ar duce la o depreciere a cursului.

Riscul acesta suplimentar i-ar face să nu se arunce atât de repede la a scoate banii din țară și i-ar ”ancora” mai puternic în România. Mai mult, dacă datoria e în RON teoretic nu poți da faliment având în vedere că statul poate oricând să tipărească mai mulți bani. Asta ar duce la inflație, dar nu la faliment.

Noi și mai cine?

Dacă vă uitați pe graficul anterior sunt o mână de țări în situația României, dar dacă le luăm la bani mărunți problema e doar la noi. De ce? Pentru că:

• Cehia, Suedia, Polonia și chiar Ungaria sunt țări considerate sigure iar procentul de datorie publică nu e atât de mare. Polonia și Ungaria au avut probleme în 2009 – 2010, dar de atunci și-au îmbunătățit finanțele pentru a nu mai ajunge în aceeași situație. Expunerea lor pe datorie în monedă străină a scăzut destul de mult.
• Croația pare că stă cel mai prost, dar trebuie reținut că ei au trecut la moneda euro și nu mai au propria monedă de la 1 ianuarie 2023 iar graficul e din 2022. Deci problema lor nu prea e problemă atât timp cât datoria e în euro.

Țările de mai sus pot da în continuare faliment, dar e puțin probabil ca asta să se întâmple din cauza faptului că au datoria în altă monedă și e deținută de străini care o iau la fugă cu banii.

O mențiune specială trebuie făcută pentru Bulgaria:

• Bulgaria are moneda (leva) fixată de cursul euro. Altfel spus, o leva este egală cu 51 euro cenți tot timpul. Bulgaria a legal leva de euro pentru a scăpa de inflația din anii 90 (similară cu a României). Pe de o parte asta a rezolvat problema inflației, pe de altă parte îi face pe bulgari să piardă o mare parte din flexibilitatea dată de cursul de schimb și de posibilitatea de crește sau scădea dobânzi. Asta e o chestie destul de nasoală pentru că ei trebuie să aibă tot timpul o grămadă de rezerve de euro pentru a putea menține cursul de schimb la 0.51. Ei nu pot emite monedă euro, că nu sunt în zona euro deci trebuie să cumpere euro de pe piață, chestie care se întâmplă parțial și prin împrumuturi în euro. Dacă ieșirile de euro din Bulgaria sunt prea mari atunci vor trebuie să renunțe la cursul fix și riscă foarte rapid să intre în faliment. Dar Bulgaria are totuși un mare avantaj pe care România l-a cam irosit: datoria publică e undeva la 21% din PIB, una din cele mai mici din UE deci teoretic se pot împrumuta mai mult decât noi.

Altfel spus noi și bulgarii avem problema cea mai mare cu datoria ca urmare a faptului că e denominată în altă monedă (deși motivele sunt diferite) însă Bulgaria are avantajul de a fi mult mai puțin îndatorată.

Așadar, din punctul meu de vedere România are cam cele mai mari șanse din UE să aibă probleme din cauza structurii datoriei publice. Repet ce am zis mai sus: și alte țări pot da faliment (a se vedea Grecia membră a zonei euro), dar dacă ne uităm la structura datoriei și la cine o deține România pare să aibă cel mai mare risc. Și nu e prima dată când se întâmplă asta, suntem iarăși unde eram înainte de criza din 2009 – 2010.

Scriam la un moment dat despre faptul că România apare în continuare în top 10 țări cu deficit de cont curent. Polonia și Ungaria erau și ele pe acolo până în 2010 – 2011 după care au învățat din greșeli și au luat măsurile necesare pentru a își pune finanțele în ordine, România în schimb nu.

Victor Ponta e mai nou consilier al lui Marcel Ciolacu. Din postura asta a zis să împărtășească din know how-ul lui cu prim ministrul și cu presa. Între altele auziți aici ceva sfat (sursă):

„Eu am considerat, când am fost în locul domnului Ciolacu, că să reduci TVA, să reduci impozitul pe dividende, să reduci contribuţiile sociale, dar în acelaşi timp să întăreşti ANAF, chiar şi cu ofiţeri SRI, ca să combaţi evaziunea fiscală, asta e reţeta de succes.” 

Sunt destul de sigur că dl. Ponta nu ne-a zis pe vremea când era Prim Ministru că a pus securiști prin ANAF. Cât de greu o fi să ia cineva la mână numirile și să se uite la oamenii care au fost puși în funcție în perioada aia și să afle despre cine e vorba? Și sunt la fel de sigur că în vremea în care dl. Ponta era Prim Ministru ANAF nu funcționa mai bine decât de obicei iar evaziunea tot nasoală era. Știu că e șocant să aflăm că SRI-ul nu e bun la taxe și impozite, dar na.

Bonus: cu ocazia declarației de mai sus am înțeles mai bine (știam deja, dar acum e și mai clar) cam pe unde suntem cu politica din România.

E un principiu în viață pe care oamenii cu bani îl înțeleg, dar cei săraci sau din clasa de mijloc rar îl sesizează: unele lucruri nu sunt ilegale, sunt pur și simplu mai scumpe.

Exemplele sunt de obicei din categoria: dacă faci X primești amendă și cam atât. Să zicem că parcatul pe trotuar în fața Parlamentului se soldează cu o amendă usturătoare de 10.000 de lei. Pentru un om obișnuit e nasol, pentru Ion Țiriac sunt bani pe care îi găsește în buzunarul de la blugii de anul trecut.

Altfel spus pentru cineva cu bani parcatul în fața Parlamentului e ok dacă îi e mai comod așa și nu îl deranjează că are 10.000 mai puțin.

Iar treaba asta e foarte des întâlnită în mediul de business, acolo unde de multe ori mai bine plătești o amenda, dacă îți permite să faci o gălăgie de bani încălcând legea. Exemple sunt o grămadă în România în materie de proiecte de infrastructură, acolo unde contractele cu statul (pe care noi nu le vedem de obicei) au sancțiuni derizorii pentru nerespectarea termenelor de livrare. Deci mai bine iei contractul și nu livrezi la timp decât să îți faci griji că nu poți livra și să pierzi banii. Dacă ai oameni și echipament pentru o lucrare, poți lua 3 lucrări și profitul să fie mai mare decât amenda plătită. Nu știu cum mai stau lucrurile acum, dar acum niște ani se practica des treaba asta în domeniul proiectelor publice.

Și se practică și prin alte țări treaba asta cu plătitul amenzii și făcutul de bani. De exemplu Southern Water, una din companiile private de apă din Anglia a scos ilegal 22 de miliarde de litri dintr-un acvifer. Adică în loc să investească bani în a repara țevi sparte sau a construi lacuri de retenție a apei de ploaie oamenii și-au băgat picioarele și au scos apă din sol. Au plătit o amendă de 800.000 de lire pentru asta.

Așa că haideți să facem un pic de matematică:

Cât profit au făcut din vânzarea a 22 miliarde de litri de apă scoși din sol? Păi pe siteul lor ei zic că un metru cub de apă se vinde cu 1,9338 lire.

1 metru cub are 1.000 de litri deci au scos din sol 22 milioane metrii cubi cu o valoare de 42,5 milioane de lire. Nu știu ce pierderi au pe traseu, dar presupunând că au pierdut 20% înseamnă apă de 34 milioane de lire.

Deci să recapitulăm: au vândut apă de 34 de milioane de lire și au plătit un cost de 0.8 milioane amendă, așadar 33,2 milioane de lire. Mai au și alte costuri cu echipamente, cu salarii șamd, dar uite cum au făcut rost de câteva zeci de milioane de lire de venit fără să își bată capul cu investiții sau alte nebunii.

Așadar, dacă o chestie implică doar o amendă, nu e ilegal, e doar mai scump.

Se pare că a venit nota de plată într-un final, după ani buni de deficit nesustenabil a venit momentul când trebuie strânsă cureaua, vorba lu nenea ăla prim-ministru din anii 90.

USL 2.0 a anunțat niște măsuri de economisire și înțeleg că s-a scăpat pe surse și un document care vizează creșteri de taxe. Treaba asta cu scăpatul documentului e veche și e folosită pentru a testa opinia publică și apoi a spune ”aaa, nu e a noastră, noi de fapt avem altceva în plan” dacă lucrurile nu ies bine.

În mare parte nu sunt chestii noi sau extraordinare, dar e uimitor să vezi români cu bani care vor o țară mai bună plângând ce nedreaptă e viața și cum vor emigra ei.

Pe rând:

Micro întreprinderi

Asta e chestia care aparent doare cel mai tare pe micii ”antreprenori”, mulți dintre ei influenceri prin media. Tipul ăsta pare tare supărat de exemplu.

Pe lângă asta mare deranj și în lumea programatorilor care vor trebui să plătească fie impozitul ăla de 10% fie, fie ceva impozite dacă erau pe micro întreprindere. E un tip pe Reddit care mai are un pic și plânge că de ce o să fie impozitat, că nu e corect. Ca o paranteză, ce omite să spună e că nici măcar nu lucrează pe salariu ci pe micro întreprindere. Iar în calculele alea mizerabile ale lui include TVA-ul pe care îl facturează către firma unde lucrează și despre care nu spune (sau nu știe) că nu e un cost pentru el (ca alte taxe) ci o taxă plătită de consumatorul final, nu de el.

Pare că multă lume e pe micro și orice fel de ajustare a impozitului acolo duce la durere mare.

E enorm de multă ipocrizie în România și nu pot să nu observ că oamenii sunt pe sistem:

• Să se facă spitale, parcări, autostrăzi și alte minuni. Cine să plătească? Păi guvernul din taxe și impozite. Ale cui? Nu ale mele.
• Guvernul să facă ceva cu corupția înainte să mă taxeze în plus – ce dacă și alte țări au corupție, acolo e altfel oricum.
• Să crească taxele, dar nu la mine, eu plătesc destul și așa, uite aici un calcul prost pentru că sunt incapabil să înțeleg noțiuni de bază de economie sau taxare
• Emigrez în Vest dacă îmi cresc taxele. Chiar vă rog să emigrați în Vest și să plătiți 30-40% impozit pe venit.

Nu e nimic sau surprinzător, e așa de ani de zile. Ce e surprinzător e că aceiași oameni se plâng de mai bine de 10 ani că le e greu să plătească. Guvernul are nevoie de bani și jumulește cât poate de la salariați. Momentan nu prea poate să jumulească mai mult așa că a trecut la micro. Pe micro tot e mai bine decât pe salariu așa că toți cei care se plâng de creșterea impozitului vor face fix pix nimic.

Eliminarea scutirilor de la programatori și alte categorii

Asta e o chestie care trebuia să se întâmple de niște ani buni de zile. Am explicat acum mulți ani de ce scutirea pentru programatori trebuia eliminată, nu mai repet. A mai fost o discuție similară și pe vremea lui Orban. Am explicat de asemenea și ce s-ar întâmpla și ce nu s-ar întâmpla odată cu eliminarea scutirii.

TL:DR nu vine nici apocalipsa, nici nu vor pleca în străinătate prea mulți, nici firmele străine nu se vor reloca din cauza asta (se pot reloca din alte cauze, cum ar fi faptul că le e foarte greu să recruteze în România).

Și pentru că nu e vorba doar de programatori, vă las și cu un articol în care explic că scutirile sunt o boală grea a politicii românești.

Cine e de vină?

În toată discuția asta cu ce nasol e că vor crește taxele și elimina scutirile se aruncă cu rahat în PSD și Ciolacu. Ce se discută foarte puțin spre deloc sunt motivele pentru care sunt necesare măsurile astea.

Haideți să vă reamintesc eu:

1. Ne-am angajat prin PNRR că vom face mare parte din treburile astea. Dacă vrem să pupăm bani de la UE atunci trebuie să eliminăm scutirile și excepțiile plus ceva ordine prin finanțele publice. Acum întrebare de 1 milion de lei: cine a negociat și agreat PNRR? Oare domnul Ghinea ce părere are despre creșterile de taxe și impozite? Lol, păi e desfrâu PSD pe banii publici, nu știați?. Nimic despre faptul că dl. Ghinea era negociator șef al PNRR în vremea când erau la guvernare PNL. Nu e vreun mare secret că ceea ce vedeți acum face parte din chestiile anunțate în PNRR, am și scris despre ele la momentul respectiv. Apropo, pe cine au votat preponderent programatorii? Aha, bravo!
2. Inabilitatea de a lua măsuri de către PSD – PSD e de ceva timp la guvernare. Ar fi avut timp până acum să miște una alta și să potolească lucrurile astfel încât să nu se ajungă la măsuri drastice. Au preferat să nu miște mare lucru, să aștepte să se facă situația nasoală și abia apoi să intervină. Nici asta nu e neapărat o surpriză, din punct de vedere politic nimeni nu vrea să crească taxele când economia crește deși fix atunci e momentul potrivit pentru orice ajustare fiscală. De ce? Pentru că dacă se lasă cu concedieri au oamenii unde să se ducă să își caute de muncă. Dacă în schimb crești taxele când economia are probleme atunci orice creștere de taxe va face situația și mai rea. Asta e o treabă care se învață la ASE în anul 1, e o chestie de bază, dar politicienii nu vor să își bată capul, pentru ei e mai simplu să spună: trebuie să creștem taxele pentru că nu mai sunt bani.
3. Haosul din pandemie. Al doilea motiv pentru care se întâmplă chestia asta e haosul financiar bugetar din perioada pandemiei când au zburat bani peste tot, mai puțin la populație. Scriam în octombrie 2022:

Nu sunt și nu am fost niciodată un deficit hawk adică genul ăla de oameni care cer excesiv de multă prudență fiscală. Însă România a făcut niște greșeli mari în pandemie din punct de vedere al finanțelor publice, iar deficitul nu s-a dus în economia țării ci în buzunare private. Am scris de exemplu despre cât de neinspirată a fost decizia de a lăsa pe toată lumea să nu își plătească impozitele, despre haosul creat de comunicatele de pe Facebook ale lui Cîțu, dar care nu aveau corespondent în lege, despre măsurile politice luate de guvernul liberal în pandemie și despre abordarea complet superficială când vine vorba de evaziune fiscal.
Nota de plată pentru toate bâlbele astea se vede în deficitul pe 2020:

• Pe de o parte România a avut un deficit de 9,79% din PIB
• Pe de altă parte însă FMI zice că România a alocat doar 3% din PIB ca stimulent pentru ca economia să își revină după șocul coronavirusului.

E nasoală treaba?

Sincer cred că lucrurile sunt mai rele decât par la prima vedere. De ce? Pentru că între măsurile de pe listă sunt și chestii care vor avea un impact relativ redus, dar au potențial să facă pagube. De exemplu crește TVA-ul de la 5% la 9% la manuale școlare, intrări la muzee, grădini zoologice etc, TVA la locuințe noi și terenul aferent, lemn de foc, panouri solare și multe altele.

Nu crește cota standard de 19% pentru că asta chiar ar fi o măsură de disperare, dar creșterile de mai sus nu sunt nemaipomenite. Cota super redusă de 5% era menită să ajute populație și unele sectoare pentru că acele bunuri și servicii erau considerate sociale. Dacă te uiți la TVA la astea e cam nasol.

Impresia mea e că lucrurile nu merg în direcția potrivită și trebuie făcut ceva. Problema e că nu prea e spațiu de manevră, mai ales în absența unor măsuri zdravene (creșterea cotei standard de TVA, creșterea cotei de impozit pe profit sau impozit pe venit).

Iar alegerile nu sunt foarte departe nici ele, vine repede 2024 când avem toate alegerile posibile (locale, europene, parlamentare și prezidențiale). E cam nasol să tai cheltuieli și să crești impozite atunci. Dar dacă nu faci asta în an electoral, trebuie să o faci înainte și suntem deja în august 2023! E posibil să se rostogolească problema până după alegeri,dar cu condiția să nu fie treaba prea rea. Cu cât se amână mai mult cu atât vor fi mai nasoale ajustările fiscale ulterioare.

Ce nu se prea discută prin presă

Prin presă se tânguie ”antreprenorii” că e nasol, dar planul guvernului e un pic mai nasol prin alte părți. Una din ele e ”ajustorul fiscal” (am scris corect), o dubioșenie fiscală pe care guvernul vrea să o introducă pentru a strânge mai mulți bani la buget de la firme.

Puteți citi despre el în draftul acela scurs în presă, dar varianta foarte pe scurt e că Guvernul vrea impozitarea cheltuielilor cu redevențe, cheltuieli de management, drepturi de proprietate intelectuală cu persoanele afiliate (adică din același grup de firme). De ce?

Astfel de cheltuieli sunt de multe ori fictive și sunt folosite de unele firme pentru a scădea impozitul pe profit plătit în România. E o chestie practicată în special de unele firmele străine.

Pe de altă parte sunt firme străine unde astfel de cheltuieli sunt justificate.

În loc să trimită fiscul în control și să îi ardă pe cei cu cheltuieli fictive Guvernul a zis că mai bine îi arde pe toți și gata. Asta e dacă vreți felul Guvernului de a recunoaște că e incapabil să țină sub control situația și că nu știe, nu poate sau nu vrea (sau toate trei) să facă ceva în privința acestor cheltuieli așa că mai bine îi tratează pe toți ca pe hoți.

E o chestie care arată că ANAF e cam degeaba când vine vorba de a controla și colecta taxe acolo unde lucrurile nu sunt foarte simple.

Separat, nu am văzut mari discuții despre impozitarea caselor alea scumpe și nu știu exact ce înseamnă asta sincer. Nu se supără nimeni? Sau mai bine se scoate pe șestache și mai bine ciocu mic acum?

Ce se întâmplă în continuare?

Păi cum ziceam mai sus, s-a dat pe surse pentru a se lua pulsul societății. O parte din propuneri vor fi eliminate, altele vor fi îndulcite, unle vor rămâne. Se vor face niște calcule politice și se vor lua decizii în baza unor factori despre care nu știm nimic, complet netransparent, dar așa se fac lucrurile de ani buni de zile.

Una peste alta nu sunt foarte optimist în privința lucrurilor pentru că sunt o serie de probleme în economia României care trebuie reparate. Nu știu dacă actualul Guvern știe și vrea să facă ceva în privința lor. Cum vor împinge modificările astea ne va spune mai multe despre planurile lor.

Îmi plac cărțile cu subiecte foarte specifice sau obscure. Îmi place ideea că există cărți care aprofundează subiecte mai puțin obișnuite pentru că asta e genul de chestie care mă face să citesc o carte în loc să frec duda pe internet.

People’s Republic of Walmart e fix genul ăsta de carte, un subiect foarte specific, dar care mă interesa de mult timp, doi autori care analizează metodic o problemă și apoi vin cu informații și perspective care sunt complet noi pentru mine (asta e o chestie destul de rară ca să fiu sincer).

Și cuprinsul cărții pentru cine e interesat:

People’s Republic of Walmart e o carte care discută problema planificării unei economii, dar din unghiuri diferite față de cele obișnuite, iar asta e chestia care m-a atras la ea.

Cred că majoritatea oamenilor care au trăit în România știu că țările comuniste aveau o economie planificată, cu planuri cincinale și cu niște oameni (mai mult sau mai puțin pregătiți) luând decizii cu privire la ce trebuie fabricat și în ce cantități.

Ei bine, ce ați crede despre următoarea idee: există organizații care au ajuns la un nivel de complexitate similar nu foarte departe de cel au unei economii naționale. E vorba de giganții de retail de tip Walmart (supermarket în SUA) sau Amazon (e-commerce) care au ajuns la o complexitate a operațiunilor uriașă.

Ce au firmele astea și nu aveau țările comuniste se întreabă cei doi autori? Ei bine, au tehnologia necesară pentru a putea comportamentul cumpărătorilor de pe site sau din magazine, o rețea logistică fenomenal de bine pusă la punct și în general abilitatea de a nu se pierde în propria lor complexitate.

Principala problemă a economiile lor comuniste care au încercat să se îndepărteze de modelul capitalist și să își planifice activitatea economică a fost fix asta: economia unei țări e atât de mare încât e greu să nu te înneci în atâta complexitate, dar apoi să iei și decizii.

Cei doi autori explorează ideea că tehnologia ar putea conduce la o nouă încercare de a planifica economia unei țări, de data asta cu ajutorul calculatoarelor. Fac o paranteză aici: ideea asta nu e noua, e o chestie pe care planificatorii sovietici și est europeni în general au încercat să o exploreze. Dar statele comuniste nu au reușit să integreze calculoaterele în planificare și în general în economiile lor la timp pentru a putea experimenta cu planificarea economică. Există o singură excepție, care e discutată în carte.

Prețul ca indicator

Tot legat de subiectul ăsta cartea explorează în mare detaliu dezbaterea dintre libertarieni și socialiști referitoare la folosirea prețului ca purtător de informație economică.

Pentru cei care nu știu subiectul, o creștere sau scădere a prețului nu ne spune doar că a crescut sau scăzut prețul ci și faptul că undeva pe lanțul de producție al acelui bun sau serviciu s-a întâmplat ceva care a dus la acea creștere. Poate s-a scumpit materia primă, poate cererea pentru acel ceva a crescut foarte mult, poate salariații au reușit să obțină mai mulți bani de la angajatori. Dacă abordezi prețurile ca pe un semnal economic atunci poți să încerci să înțelegi ce se întâmplă în economie monitorizând schimbările de preț. Problema e că pentru a putea folosi prețul pentru a extrage informație economică ele trebuie lăsate să fluctueze liber, fără intervenție. Dar dacă lași prețurile libere atunci populația de multe ori suferă (așa cum se vede clar zilele astea cu inflație mare). Dacă nu le lași libere atunci nu prea poți să îți dai seama în ce parte a economiei apar problemele pentru că nu poți folosi fluctuația prețului ca indicator.

Cartea discută în detaliu argumente pro și contra ideii că doar prețul format pe piața liberă poate oferi informația necesară. E o parte a statisticii și matematicii absolut fascinantă care se ocupă de bucata asta și dacă vă pasionează subiectul cu siguranță o să vă placă partea asta.

Gosplan și sovietici

Evident că se discută și despre Gosplan și cum au făcut planificare economică sovieticii. Surprinzător sovieticii nu au vrut inițial să planifice tot ci doar părțile din economie care erau necesare pentru efortul de industrializare a țării și război (cele două mergeau mână în mână pentru că era prioritizată industria necesară pentru război). Industria ușoară (textile, alimentară etc) și agricultura nu erau planificate, dar niște greșeli destul de grave cauzate de prostie și ideologie au dus la marea foamete din 1932 – 1933 și implicit a fost nevoie de intervenția statului. Dar asta nu a fost o chestie organizată ci doar o necesitate. Imediat ce a trecut foametea controlul statului în sectoarele astea neesențiale a fost redus și s-a revenit la o piață relativ liberă. Dar izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial a pus capăt complet liberalizării și întreaga economie a devenit planificată.

Cartea explică foarte bine cum a funcționat planificarea asta și ce anume a făcut să fie ineficientă. Cum ziceam și mai sus, calculatoarele ar fi putut ajuta la o mai bună planificare, dar URSS-ul a rămas mult în urmă Vestului în materie de introducere a fabricării și utilizării calculatoarelor.

Planificarea lui Allende

O parte din carte despre care chiar nu știam nimic e legată de regimul Allende din Chile și felul în care au încercat și reușit să folosească cu succes calculatoare pentru planificare economică. Povestea lui Allende e una tragică, un președinte socialist ales democratic, dar dat jos de un puci pregătit, finanțat și susținut de CIA care de altfel s-a și soldat cu moartea lui.

Dar înainte de puci Allende a reușit să pună la punct o rețea relativ rudimentară, dar surprinzător de eficientă de calculatoare în Chile care să furnizeze informații în timp real cu privire la producția industrială (chestie posibilă cu largul sprijin al unui om de știință britanic). Rețeaua asta și-a dovedit eficiența în timpul unei greve a transportatorilor în 1972 care risca să paralizeze țara (grevă sprijinită tot de CIA). În timpul grevei rețeaua de calculatoare pusă la punct de acel tip britanic a reușit să mențină industria în picioare prin coordonarea necesarului de resurse în timp real, chestie nemaiauzită până atunci și din câte știu eu neîncercată de atunci.

Greva nu a dat jos guvernul Allende tocmai pentru că nu a reușit să paralizeze țara așa cum sperau oamenii din spatele ei, deși a dus în cele din urmă la organizarea loviturii de stat.

Rețeaua aceea de calculatoare, deși rudimentară a arătat că e de fapt posibilă coordonarea economică în absența prețului.

Unde se găsește cartea

Eu am cumpărat cartea din Marea Britanie de la o librărie Waterstones. În România puteți să luați cartea de la Elefant sau Libris. În străinătate se poate comanda de pe Amazon.

Autorii

E prima dată când aud de autori, Michal Rozworski și Leigh Phillips, dar trebuie să recunosc că e o carte scrisă foarte bine și nu mi-am dat seama care ce capitole a scris.

Verdict

Una peste alta dau 10/10 cărții pentru că abordează o temă de nișă foarte intesantă într-un mod metodic, ușor de citit, cu exemple interesante și cu o documentară foarte bună.

Mai multe recenzii pe pagina dedicată a blogului: Recenzii – Cazanul